Șerban Cinoff: ŞANTAJUL ŞI DILEMA

Pe piaţa media a mai explodat o ştire-bombă! Doamna Lidia Stanciu, preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a sesizat DNA că este şantajată de către o persoană din Galaţi, care îi cere o importantă sumă (în euro, bineînţeles) pentru a nu face publică informaţia că răposatul soţ al doamnei judecătoare îi datorează bani pentru serviciile prestate în baza unei relaţii contractuale. Normal, dată fiind funcţia pe care doamna Livia Stanciu o deţine în această atât de importantă instituţie a statului de drept, DNA s-a apucat, în regim de urgenţă, de treabă, aşa încât la ora când scriu aceste rânduri persoana la care a făcut vorbire doamna Stanciu se afla în drum spre Bucureşti, dacă nu cumva şi sosise la destinaţie.
Corect a procedat, cred, DNA şi în ceea ce priveşte informarea mass media asupra acestei situaţii. Astfel, într-un comunicat emis de către respectiva instituţie se precizează că atunci ”când împrejurările ne vor permite vom fi în măsură să vă oferim detalii suplimentare”.
Cu toate astea şi, mai ales, trăind noi aici, la Porţile Orientului, se ridică numaidecât câteva foarte serioase semne de întrebare. Semne de întrebare foarte serioase dacă ţinem seama că toate cele trei persoane implicate în această urâtă tărăşenie fac parte din ceea ce generic vorbim „lumea justiţiei”. Deci: persoana acuzată de şantaj este avocat, cel acuzat, deocamdată în vorbe, că ar datora banii (Dumnezeu să îl odihnească!) a fost şi el avocat, cât despre doamna care a reclamat şantajul nici nu mai e cazul să precizez înalta demnitate pe care domnia sa o deţine şi ale cărei prerogative le exercită în statul nostru de drept.
În acest caz, oricum am duce-o oricum am întorce-o, trebuie să spun fără înconjor că avem o problemă cu justiţia. Şi încă ce problemă?!…
Fireşte, respect întru- totul prezumţia de nevinovăţie – pentru toate celei trei părţi implicate în această deloc frumoasă poveste – dar nici nu pot să bag sub preş întrebarea pe care aceasta o ridică numaidecât.
Pentru a nu fi acuzat că practic scenarita, voi apela la buna învăţătură a disciplinei logică formală , disciplină care, pe vremea studenţiei mele, se studia şi la facultăţile de drept. Mai precis, mă voi referi la principiul „tertium non datur”, pe care noi, românii, îl exprimăm, concis şi sugestiv, la modul: „e laie sau bălaie?”
În esenţă, nu există decât două posibilităţi: -a) doamna care a pretins că doamna Livia Stanciu are să îi achite banii pe care îi datora defunctul ei soţ a minţit; sau –b) doamna respectivă nu a minţit.
Logic şi normal n văd să mai existe şi a treia alternativă.
În prima situaţie, ar urma că, într-un fel sau altul, soţul doamnei Stanciu a avut relaţii de colaborare cu o persoană de o moralitate cel puţin îndoielnică, iar în acest caz, din nou, avem două ipoteze:- a1) a ştiut ce persoane are printre colaboratori dar s-a complăcut în această situaţie; -a 2) nu a ştiut ce fel de persoane are în anturajul său şi a dat dovadă de o absolut inadmisibilă superficialitate.
În cea de-a doua situaţie, adică în cazul în care pretenţiile pecuniare atunci,avocatei gălăţene sunt întemeiate, cu tot respectul datorat unei persoane plecată dintre noi, trebuie să spun că lucrurile iau o dureroasă şi foarte neplăcută întorsătură. Iar, in extremis, s-ar impune chiar o demisie de onoare.
Nu vreau să construiesc alte variante şi ipoteze , dar nici nu pot să trec peste aceste două alternative de răspuns. Drept pentru care consider că trebuie să spun răspicat că, şi într-un caz şi în altul, există serioase semne de întrebare asupra unor persoane care aparţin instituţiilor justiţiei române (aceea ultra-hiper –super reformată!), ca şi asupra naturii relaţiilor de serviciu şi sociale dintre ele.
Aici, chiar că tertium non datur!

Șerban Cionoff