Șerban Cionoff: ANDREI PLEŞU-MAXIMA IMORALIA!

 

După o cam lungă absenţă din agora – absenţă pe care, între noi fie vorba, nu a regretat-o mai nimeni – s-a trezit Andrei Pleşu! „S-a trezit”, e un fel de a spune fiindcă ieşirea sa împotriva lui Radu Beligan pe motiv că marele actor a cutezat să îşi afirme, în mod deschis, public, susţinerea pentru candidatura lui Victor Ponta, asta ţine mai degrabă de noaptea minţii. Mai era niţel şi inchizitorul –dialoghist-social îl pune la zid, la propriu nu doar la figurat, pe Radu Beligan. Asta, fireşte, în numele pluralismului, toleranţei, diversităţii opiniilor şi al liberului schimb de idei.
Pe bună dreptate, i s-a spus, foarte răspicat individului – nu scriu „ de la obraz” fiindcă nu e cazul de aşa ceva pentru sus-numitul! – că e cam nemernică pretenţia de a brusca, la drumul mare, un om de vârsta şi de autoritatea morală a lui Radu Şerban numai pentru că are alte opţiuni decât tine şi gaşca ta elitist-sclifosită, atâta vreme cât au fost preş şi alte trenţe de unică folosinţă pe la uşile Amiralului Dezastrului Naţional. Şi nu doar că ai/aţi fost preş ci ai/aţi pupat papucul ci chiar dorsalul Demisului Naţional. Treabă făcută, cu pathos, profesionalism şi cu pricepere, contra bănet serios nu glumă!
Şi, dacă tot a venit vorba, socotesc eu că nu ar fi deloc lipsit de interes să spun, cu subiect şi predicat, că Andrei Pleşu face parte din aceeaşi familie spirituală (zice-se!) cu alt aprig, Gabriel Liiceanu. Ştiţi despre cine e vorba în propoziţie, nu-i aşa?! Cel cu sanguinarul „Apel către lichele”, turbatul manifest al luptei de clasă al unui auto-proclamat conclav de elite care făceau pe vardiştii moral-politici şi împărţeau lumea românească între „NOI” şi „voi”, încă din primele zile de după căderea autocratismului ceauşist. Şi tot una şi aceeaşi persoană cu cel căruia ministrul culturii din primul guvern post-decembrist i-a pus în braţe patrimoniul fostei edituri a CC al PCR. Dar nu direct, fiindcă respectiva editură se privatizase aşa încât se numea deja „Editura Nicolae Bălcescu”. De aici decurgând, firesc şi necesar, furtişagul ordinar al coţcarilor.
Şi- încă o dată „şi”- tot aceeaşi persoană cu unul dintre auto-botezaţii discipoli ai lui C Noica, alături tot de Gabriel Liiceanu despre care, într-o anumită împrejurare se spusese că ar avea o teribilă alergie la cuvântul”plagiat”. Prietenii ştiu de ce… Aş mai avea încă două vorbe despre un mult aşteptat răspuns la întrebarea:”Cine au fost ochii şi urechile lui Secu*pe acolo, pe la Păltiniş?”, dar haideţi să schimbăm discuţia. Deocamdată…
Spre cinstea lor, un grup reprezentativ de slujitori ai Artei i-au scris, mintenaş, o usturătoare misivă lui Andrei Pleşu punându-l la punct aşa după cum merita. Corecţie morală la care aş adăuga şi un alt salutar mesaj, cel adresat tot lui Radu Beligan, de către premierul Victor Ponta. Iar dacă mesajele acestea nu şi-au primit răspunsul scontat, eu zic cum că nu ar trebui să ne facem griji. Haideţi mai bine să ne amintim vorba înţeleptului:„Dacă o carte se loveşte de un cap şi sună a gol nu e întotdeauna de vină cartea.”
Doar o vorbă să-ţi mai spunem Andrei Pleşu: cine de la cine a luat titlul acesta: „Minima moralia”, fără să menţioneze adevăratul autor? Tu de la Th W Adorno sau… viceversa?
Drept pentru care eu cred că ţie şi operei tale de trei parale vi s-ar potrivi ca o mănuşă un alt titlu, fie el şi uşor schimbat: „Maxima imoralia”!
Merge, nu? Ce părere ai?…
Şerban CIONOFF