Șerban Cionoff: Anonimatul, ca unică identitate

serban-cionoff-150x150În celebra şi controversata sa carte „L’internationale comuniste”, Dominique Desanti povesteşte o istorioară cu mult tâlc. În limbajul codificat al comuniştilor francezi, ordinele venite de la „centru” şi transmise de sus în jos foloseau impersonalul şi sunau cam aşa: „44 a ordonat”, „44 a indicat”, etc. 44 fiind numărul la care se afla, pe o stradă din Paris, sediul central al Partidului Comunist Francez (PCF). Exaperat de acest impersonal atotputernic, un activist a exclamat: „De fapt, cine e 44-ul ăsta; Maurice Thorez (liderul suprem al PCF la acea vreme n.n.) sau gorila de la intrare?”
Mi-am adus aminte de această anecdotă citind feluritele postări „sub pseudonim” sau mai degrabă „sub acoperire” cu care mă gratulează diverşi cititori ai modestelor mele articole pe care le găzduiesc pagina A.M. PRESS sau alte publicaţii on-line. Cum este şi firesc, multe dintre ele sunt critice. Nimic rău în asta; dimpotrivă!… Pentru că, aşa după cum glăsuia o zicere din perioada începuturilor mele gazetăreşti: „Mă înjuri, deci exist!”
În pofida diversităţii de opinie, asemenea comentarii critice au un numitor comun şi anume susţinerea propriilor idei cu argumente şi urbanitatea, decenţa exprimării. Dar nu la aceste mesaje vreau să mă refer ci la multele, din păcate tot mai multele, mesaje scrise în nişte termeni pe care cu greu hârtia sau monitorul le pot suporta fără să roşească. De ruşinea-ruşinii lor!
Pentru că, dacă este să mă rezum doar la halul în care se exprimă preopinenţii de acest calibru, atunci într-adevăr ajungi să te iei cu mâinile de cap! De la stâlcirea, ei cred că „la mişto”, a numelui la aluzii asupra naţionalităţii, de la invariabila acuză de mercenariat şi de slugăreală la înjurături cu ţintă precisă, vizându-i pe genitorii mei, nimic din recuzita mahalagioacelor de drept comun nu lipseşte.
De parcă asta nu ar fi de-ajuns, în covârşitoarea lor majoritate, asemenea mesaje nici măcar nu sunt semnate cu nume şi prenume. Pur şi simplu, semnătura este fie un pseudonim cu pretenţii de descendenţă din tezaurul (in)culturii agresive pe care o propagă cu sârg anumite televiziuni de nişă, fie nişte nume proprii aruncate acolo, numai aşa, ca să nu se spună că depeşa … s-a dat anonimă!
Tot cercetând asemenea isprăvi, am văzut şi un alt fapt surprinzător: anumite pseudonime, fireşte dintre cele folosite spre a iscăli bălăcărelile ordinare, se repetă, mulţi dintre cei ce le folosesc fiind chiar „arondaţi” în funcţie de pagina de net pe care vor să arate că se exprimă. Unii mă înjură pe A.M.PRESS, alţii, pe pagina Jurnalului Naţional şi aşa mai departe.
Discutând mai apoi aceste „simple coincidenţe” cu un distins autor – beneficiar al uni număr infinit mai mare de înjurături decât subsemnatul – acesta mi-a spus că nu e vorba despre nici-un fel de întâmplare şi că asemenea „postaci” nu sunt doar aşa, de capul lor. Dimpotrivă, ei fac parte din detaşamente specializate ale unor grupări – în marea lor majoritate, grupări politice – şi care au ca „sarcină de partid” să înjure la greu. Fireşte, fără a avansa o idee sau ceva argumente şi, mai ales, fără a-şi declina identitatea.
Ce mai la deal-la vale, mai ceva decât faimoasa direcţie de „agitaţie şi propagandă” („agit-prop”) din perioada „ascuţirii luptei de clasă”!…
Am încercat, o vreme, să îi înţeleg pe asemenea postaci. Mai ales, că, pe vremea „aceea”, adică până la Revoluţie, scrisul <> era uzual, de regulă atunci când vroiai să spui, la gazetă, nişte lucruri pe care, dintr-un motiv sau altul, nu te încumetai să le publici <>. Dar, repet şi întăresc: asta era atunci, pe vremea gândirii unice. Dar acum?…
Şi uite aşa, din aproape în aproape, am ajuns la încheierea că la mijloc nu poate fi vorba decât despre o lipsă funciară de identitate a acestor frenetici – unii spun că deloc dezinteresaţi din punct de vedere pecuniar – utilizatori de pseudonime.
Revenind de unde am plecat, adică la istorioara povestită de către Dominique Desanti, mă gândesc foarte serios ca, de acum încolo, când o să mă mai calce prea tare pe bătături un asemenea „postac” năimit să îl întreb pe şleau: -Amice, de fapt, tu cine eşti? Cabinetul I al ideologiei partidului sau schimbătorul de pamperşi acreditat pe lângă copilul cel mic al ospătăriţei de la bufetul de incintă?