Șerban Cionoff: BARIERA SCHENGEN ŞI SFÂRŞITUL EUFORIEI INTEGRĂRII

Vestea că la reuniunea JAI nu există nici-o şansă ca România să intre în Spaţiul Schengen nu ne-a luat chiar prin surprindere. Existau mai multe semnale că şi de data asta vor fi state care se vor opune cu străşnicie ca ţara noastră să fie admisă, cu acte în regulă, în acest club al privilegiaţilor. Încăpăţânarea Olandei era de notorietate şi nicidecum de dată recentă. Aşa după cum, sincer vorbind, nici opoziţia Germaniei nu era sau nu trebuia să fie o teribilă surpriză. Surpriza a venit dinspre Franţa ,sora noastră de latinitate, despre care, se vede treaba, nu prea ne-am dat seama că, de cam de multişor poveste, nu prea iese din vorba doamnei de fier de la Bonn, cancelarul Angela Merkel.
În aceste împrejurări consider că decizia României de a cere retragerea acestui punct de pe agenda reuniunii punctul referitor la intrarea României în Schengen este o dovadă de seriozitate şi de demnitate. De altfel, cu numai câteva zile în urmă, senatorul Titus Corlăţean, preşedintele Comisiei parlamentare constituite anume pentru a negocia această chestiune prin mecanismele specifice ale diplomaţiei parlamentare, ne-a spus foarte răspicat că, pentru noi, românii, toată povestea începe să semene cu o poveste fără sfârşit. Desigur, diplomat fiind, domnia sa nu a putut merge mai departe. În schimb noi, ăştia, profanii, mai neduşi la biserică, putem folosi expresii mai categorice şi să spunem că ni s-a cam acrit cu această joacă de-a „uite Schengen/nu e o Schengen!” cu care suntem ţinuţi în şah de atâta amar de vreme. Deşi, după cum a spus-o în mod categoric şi în deplină cunoştinţă de cauză, tot senatorul Titus Corlăţean, ţara noastră a îndeplinit toate cerinţele care îi erau puse în faţă la masa negocierilor. Ceea ce, după cum se vede treaba, dovedind că se practică şi”dubla măsură”, unii dintre mai marii care s-au succedat la cârma Comisiei Europene de un deceniu încoace schimbând „din mers” regulile jocului-aşa numitul MCV fiind cea mai scandaloasă dovadă în acest sens. Ceea ce numai a lecţie de bună credinţă şi de corectitudine din partea decidenţilor UE nu putem spune că aduce.
În aceste împrejurări, nu putem decât să constatăm că a venit momentul să spunem şi noi „halt!”, adică să punem capăt cam infantilei „stări colective a euforiei”. Sintagmă categorică dar foarte nimerită care îi aparţine lui Adrian Năstase, premierul în al cărui mandat România a finalizat negocierile de aderare la Uniunea Europene. Parte din lecţiile aspre ale acestor negocieri ni le-a prezentat Adrian Năstase însuşi în câteva cărţi de referinţă, ca şi în notaţiile substanţiale de pe blogul său. Iar, în actualele condiţii, mi se pare absolut necesar să fac trimitere la această sursă de primă mână. Aşa după cum menţionez şi cele şase volume de documente publicate de profesorul Vasile Puşcaş, diplomatul care a negociat , în numele României, aderarea ţării noastre la UE.
Şi nu cred că greşesc prea mult dacă scriu, cu subiect şi predicat, că, dacă am fi citit , la vremea lor, aceste opuri pline de miez şi, mai ales, dacă le-am fi priceput înţeleptele mesaje pe care ni le transmitem,ne-am fi lecuit mai repede de păguboasa manie de a vedea în calitatea României de membru al UE o sursă inepuizabilă de fericire, de îmbelşugare şi, mai presus de toate, de frăţietate. Aşa după cum nici alte serioase avertismente ale unor spirite realiste, echilibrate, despre discriminarea făţişă între state membre de categoria I-a şi state membre de categoria a II-a ş.a.m.d. nu le-am prea înţeles noi cum trebuie. Nu le-am înţeles şi uite că, acum, începem să ne trezim la realitate.
La fel de drept este, însă, să mai recunoaştem că una a fost Uniunea Europeană cu care s-a negociat până în 2004 şi alta cea cu care s-a lucrat după aceea. Şi, nu mă sfiesc să o spun, alta este UE cea cu care lucrăm acum. Aşa încât tot la vorba lui Adrian Năstase ajungem, în ideea că în perioada 2001-2004, adică în perioada negocierilor, exista un anumit raport de forţe, în primul rând în Comisia Europeană, care, ulterior s-a schimbat în mod categoric. Schimbare radicală care, până la urmă, s-a dovedit a fi de un efectiv şi important folos lui Traian Băsescu şi acoliţilor săi, dar mult mai puţin României reale.
De aceea sunt de părere că obsesia unor anumite state faţă de intrarea României în Spaţiul Schengen trebuie interpretată ca fiind numai expresia unor anumite rezerve de ordin mai mult sau mai puţin sentimental şi că mult mai aproape de adevăr este faptul că aceasta este rezultanta unor complicate şi perfide jocuri de interese geopolitice şi strategice. Ajungând, noi, în acest fel, la adevărul că în politică nu există prietenii, ci numai interese. Care interese se pot mai bine înţelege dacă ne amintim şi cinica vorbă a lui V I Lenin:”politicul este economicul concentrat”.
Fireşte, în situaţia astfel creată, ajungem, vrem sau nu vrem, la întrebarea de neevitat: „Ce facem, mai departe: continuăm să negociem intrarea în Schengen sau aşteptăm să vedem ce se va mai petrece?”
Întrebare la care, nefiind Mama Omida, nu pot să mă hazardez şi să fac o previziune. Dar,la fel de sincer vorbind, nu pot exclude nici ideea că ar putea să vină şi vremea când, dintr-un motiv sau altul, mai marii UE să ne invite să reluăm discuţia, dintr-un azimut, de data sta, favorabil nouă. Cu atât mai mult cu cât prelungita şi păguboasa incoerenţă a reacţiilor comunitare la criza refugiaţilor nu mai poate dura la nesfârşit şi cere soluţii efective, consistente şi de durată.
Din toate aceste motive cred că, dincolo de orice asemenea ipoteze sau jocuri de imaginaţie, avem şi un cert câştig: sfârşitul euforiei aderării. Şi, în acest fel, avem ca singură soluţie situarea în continuare a diplomaţiei româneşti pe o poziţie realistă, echilibrată, care să ne permită să negociem cu adevărat şi nu doar să „dăm bine” la Bruxelles sau în alte locaţii emblematice ale UE.