Cu vreo patruzeci de ani în urmă, în lumea noastră literară era captivată de o aprinsă polemică ai cărei protagonişti erau doi critici literari aflaţi în ascensiune. O polemică scânteietoare din care nu lipseau acuzele tăioase şi nici replicile memorabile. Student fiind, pe atunci, dar şi pasionat de ale scrisului, i-am cerut părerea unui om mai apropiat de vârsta mea , el însuşi critic literar a cărui cotă la bursa ideilor era într-o certă creştere. Cel întrebat, Laurenţiu Ulici, binecuvântată fie-i amintirea!, mi-a dat un răspuns pe cât de sibilic pe atât de edificator: – Nu aş putea să-ţi spun cu certitudine cine are dreptate aboslută. Tot ceea ce îţi pot spune cu certitudine este că fiecare dintre cei doi are perfectă dreptate în ceea ce zice de rău despre celălalt.
Au fost ,de-atunci, nenumărate împrejurări în care mi-am adus aminte de zicerea lui Lulu Ulici, dar, cu siguranţă, o anume poveste, aflată în curs de derulare sub ochii noştri, merită pe deplin eticheta regretatului om de carte şi de caracter.
Aşadar, se discută intens şi pe diferite tonalităţi, despre arestarea comisarului Traian Berbeceanu, şeful Biroului de Combatere a Crimei Organizate Alba. Părerile fiind împărţite, iar subscrisul neavând toate informaţiile necesare, ezit să mă pronunţ Pro sau Contra vinovăţiei comisarului.Tot ceea ce reţin este faptul că se vechiculează, insistent, ideea că respectivul comisar „a călcat pe un muşuroi de furnici”, mai pe româneşte zis „ a supărat pe CINEVA” şi că de-aici i s-ar fi tras.
Ipoteză destul de serioasă dacă ţinem seama că, pe de o parte, comisarul Berbeceanu ar fi deţinut nişte date incriminatoare pentru anumite „feţe grele” din anumite structuri pe care, duios le numim , ale „oamenilor legii”, iar, pe de altă parte, că şi personajul cu pricina era baneficiarul unor atente operaţiuni de monitorizare după clasicul algoritm „ochiul şi timpanul”convertit în zilele noastre sub stindardul „camera şi monitorul”, de pe urma cărora şi „cealaltă parte” ar deţine ceva amănunte dificile.
Colac peste pupăză, azi dimineaţă ecranele televizoarelor au fost invadate de un potop de ştiri despre descinderile în forţă la nişte structuri evazionist- fiscale. Printre cei vizaţi ca având legături foarte oculte cu împricinaţii aflându-se, atenţie mărită!, nu numai oameni de afaceri ( „de afaceri necurate” am vrut să spun) ci chiar un procuror şef de biroul de la Parchetul ÎCCJ. Acestora li se adaugă şi niscai angajaţi ai unui minister care gestionează direct banul public, dar şi un senator, acesta din urmă negând în direct la televizor orice legătură cu tărăşenia.
Şi, ca să fie totul ca la carte, în toiul dezbaterilor televizate pe acest subiect incendiar au fost şi câţiva oameni pe care îi ştiu ca fiind serioşi şi foarte stăpâni pe ceea ce spun, care au avansat ideea unei încrâncenate confruntări- de tipul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” între DNA şi DIICOT. Şi de data asta mă abţin să îmi dau cu părerea doar ca să nu se spună că nu mi-am exercitat acest drept profund democratic. Dar nici nu pot să nu mă gândesc, foarte stăruitor, în ce măsură antologica zicere a lui Laurenţiu Ulici se potriveşte pentru toate aceste urâte daraveruri.
Deocamdată, evenimentele sunt în plină, incendiară, derulare. Tabarele sunt în poziţie de atac , bine poziţionate, de o parte şi de alta a liniei frontului.
Cu umor amar, un om de bine aducea în discuţie, la Antena 3, zicala aceea care începe cu vorbele:”Când doi se ceartă…” Adică nişte doi (sau mai mult de doi ) care, după câte se vede, au fiecare multă dreptate în ce ştie şi ce spune, de rău, fiecare despre celălalt.
Încaieră-i drace!
Dar, mai ales, dă Doamne, ca din toată discuţia asta să câștigăm noi, talpa ţării. Adică să câştige Justiţia, ca instituţie fundamentală a Statului de Drept. Adică ideea de Putere absolută a Legii şi a Legalităţii!
Şerban CIONOFF