Șerban Cionoff: CÂND NE SUNĂ UNIUNEA EUROPEANĂ, CU CINE DISCUTĂM?

serban-cionoff-150x1501De câte ori aflu despre o nouă tragere de urechi aplicată României de către cârmuitori ai Uniunii Europene- atenţie, tragere de urechi aplicată numai unui anumt sergement al puterii din România! – îmi vine în minte faimoasa zicere a lui Henry Kissinger:„Dacă vreau să vorbesc în Europa, pe cine trebuie să sun?” Zicere pe care o asociez cu o istorie povestită de Dominique Dessanti în cartea sa „L*Internationale comuniste(1910-1943)”. În limbajul cifrat în care conducerea Partidului Comunist Francez îşi transmitea comanda politică pentru „L*Humanite”, cotidianul partidului se folosea curent sintagma „44 a indicat”, „44 doreşte”, „44 nu agreează”etc. Acest „44” desmnând sediul cantral al partidului care se afla la următoarea adresă : 44 rue La Palatine, în arondismentul 9 al Parisului. Exasperat, unul dintre redactori a exclamat: „Cine este, de fap, acest<<44>? Maurice Thorez(liderul PCF la acea vreme) sau gorila de la intrare?”
Există şi un corespondent neaoş, dar la o altă scară. Zice-se că la o şedinţă de partid ţinută la Uniunea Scriitorilor un poet, vijelios nevoie mare, tuna şi fulgera împotriva unei ”directive de sus”. Reprezentantul CC al PCR l-a luat cu binişorul:„Asta ne-o cere tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. După care, numai lapte şi miere, l-a întrebat:„Vreţi să îl supărăm pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu? Dumneavoastră nu îi iubiţi pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu?” Năbădăiosul poet replicat:„ Noi îl iubim pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, dar nu şi pe toţi funcţionarii de la Comitetul Central!”
Cam aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte mai mult sau mai puţin voalat politizatele încruntări, interpelări, admonestări şi puneri în genunchi pe coji de nucă pe care le primeşte, de la o vreme, România din partea unor mai mari ai UE. Scriu foarte apăsat „ de la o vreme” fiindcă, încă de la intrarea sa în pâine, guvernarea USL este sever monitorizată de către diriguitorii Comisiei Europene, cu precădere(oare chiar întâmplător), dew către cei aparţinând unor anume culori politice. Culori politice (iarăşi… din întâmplare?) foarte apropiată PDL-ului şi „echidistantului politic” Traian Băsescu.
Curios lucru, foarte severii comisari dar şi alte personaje (să le spun sub-comisari sau … sub-sub-sub comisari) de la Bruxelles nu au scos o vorbuliţă sau măcar o silabă atunci când procurorii „cu Traian Băsescu în suflet” i-au înşfăcat în plin examen de bacalureat pe absolvenţii de la Liceul „Bolintineanu” spre a-i duce la audieri. Aşa după cum nu a zis nici „cârc” atunci când, tot nişte procurori- şi tot „cu Traian Băsescu în suflet”!-, i-au scos din case pe bieţii oameni şi i-au pus să jure cu mâna pe Biblie cum au votat la referendum.
Referendumul din 2012, ale cărui rezultate au fost pur şi simplu călcate în picioare de către mai marii UE, dimpreună cu emisarii „Marelui Licurici”, aşa încât Traian Băsescu, deşi demis prin voinţa liber, democratic exprimată de către majoritatea covârşitoare a românilor, este încă în fruntea bucatelor prezidenţiale.
Mai mult, cel care, în mod repetat şi sistematic, încalcă mult-trâmbiţatul Pact de coabitare este tocmai cel care, cu mare fală, înmâna documentul mai marelui Comisiei Europene, domnul Jose Manuel Barroso personal.
Iar lista întrebărilor e departe de putea fi considerată închisă. Bunăoară, este tot o intâmplare faptul că multe, semnificativ de multe, „îngrijorări”sau „atenţionări” pe care le-au exprimat- prin declaraţii de presă şi nu pe canale diplomatice!- ambsadorii unor state membre ale UE referitoare la recentele modificări ale Codului Penal veneau în apărarea ANI şi DNA, precum şi a altor entităţi de care se foloseşte Traian Băsescu spre a-şi hărţui, cu ură şi înverşunare adversarii politici, pe care îi socoteşte juraţi duşmani personali? ANI, cea atât de alintată cu apelativul ”drăgălaşa de ANI” de către ctitoriţa sa, Monica Macovei, campioana pârelor mincinoase şi otrăvite împotriva României la Comisia Europeană. Tot o simplă coincidenţă, nu-i aşa?!
Vreau să fiu foarte bine înţeles: nu contest dreptul reprezentanţilor diplomatici acreditaţi la Bucureşti de a cere autorităţilor române clarificări, precizări sau de a-şi exprima rezerve, puncte de vedere critice faţă de un document sau de o acţiune a instituţiilor statului de drept. Cu condiţia, însă, ca aceasta să se facă pe canale diplomatice şi nu, în mod exclusiv şi din ce în ce mai des, prin declaraţii de presă. Mai direct spus, a unor declaraţii „cu tâlc ambiguu” şi, prin aceasta, de natură să fie confiscate şi manipulate de către anumite cercuri de interese. Cercuri de interese care sunt (oare, chiar pintr-o simplă întâmplare?) foarte apropiate de acelaşi Traian Băsescu.
Nu mă mai miră, atunci, nici faptul că poziţia corectă, demnă şi foarte civilizat exprimată de către ministrul afacerilor externe, Titus Corlăţean, faţă de asemenea practici a stârnit „îngrijorarea ciivică” a unor foarte înregimentate voci… independente. Dimpotrivă, m-aş fi mirat să nu se întâmple aşa…
De bună seamă, încă din momentul în care România a început negocierile pentru aderarea la UE, am fost cu toţii convinşi că, devenind membri ai comunităţii europene, ţara noastră, instituţiile sale şi noi, cetăţenii săi, ne aasumăm îndatoriri clare, care ne revin din această calitate. Numai că aceste îndatoriri erau corelate, în mod firesc şi necesar, cu drepturile ce ne revin, în aceeaşi calitate. Drepturi egale cu drepturile de care se bucură toţi cetăeţenii din toate statele membre ale UE. Din păcate, de la încheierea negocierilor, în anul 2004, se pare că s-au schimbat cam multe date şi fapte semnificative pentru comportamentul unora dintre înaltele autorităţi ale Uniunii Europene. Tevatura MCV-ului şi a regulilor schimbate în timpul jocului cu de la sine putere de către nişte comisari UE şi unii slujbaşi ai lor pe parcursul negocierilor pentru intrarea ţării noastre în Spaţiul Schengen este cel mai semnificativ şi dureros exemplu.
Am, aşadar, serioase motive să fac o comparaţie între acea Uniune Europeană cu care a negociat, cu deplină bună credinţă, Guvernul României aflat în exerciţiu in perioada 2001-2004, al cărui premier era- câtuşi de puţin întâmplător!- Adrian Năstase şi atitudinea pe care o promovează faţă de guvernul în exerciţiu al României personaje de o anumită orientare politică aflate încă la cârma unor organisme cheie ale UE.
Aşadar,schimbând ceea ce este de schimbat, putem reformula întrebarea lui Kissinger şi în felul acesta: „Atunci când ne sună de la UE, noi, în România, cu cine discutăm?”
Cât priveşte adapaterea dialogului de la Uniunea Scriitorilor despre care v-am povestit mai înainte la circumstanţele create de unele ieşiri publice ale încruntătorilor de la UE sau a unor ambasadori din statele sale membre, vă las, dumneavoastră, plăcerea de a face treba asta.
Merită să încercaţi, vă asigur!