Șerban Cionoff: Cine sunt, cu adevărat, maleficii?

Când am auzit-o pe o doamnă avocat taxând întrebarea unui reporter ca fiind „malefică”, la adresa clientei sale, mi-am zis cum că m-am înşelat. Dar, cum secvenţa a fost reluată în alte ediţii ale jurnalului de actualităţi, m-am convins că replica fusese rostită chiar aşa, cuvânt cu cuvânt:”o intepretare malefică”.
Omeneşte vorbind, pot înţelege sentimentele de compasiune pe care doamna avocat la nutreşte faţă cea pe care o apără. O doamnă care, întâmplător sau nu este, mai bine zis a fost, judecător la Curtea de Apel Bucureşti. Dar de aici şi până la a accepta şii solidaritatea de breaslă, adică sincera compasiune pe care un avocat o manifestă faţă de un judecător peste care „a căzut beleaua”, e o cale mult prea lugă. Pe care, spre sincerul meu regret, nu pot să merg…
Şi nu pot să fac asta având în vedere cascada de abuzuri şi de samavolnicii pe care le vedem curgând din dosarele soluţionate „ cu dedicaţie” sau „la numereală”. Toate acestea-şi multe altele despre care ar trebui să aflăm dacă ruşinoasa politică a gunoiului vârât sub preş nu va ai conctinua- aflându-se la baza prăbuşirii-ruşinoase!- a încredererii populaţiei în justiţie. O justiţe atât de independentă încât arestează preventiv nişte fătuce pentru că au strâns bani pentru ”atenţiile” ce urmau să fie date comisiei de examen (lucru în afara legii şi pentru care făptuitorele trebuie să îşi primească pedeapsa!), dar îi scoate basma curată pe tot felul de belferi sau pe odraslele lor. Unii spuns că „pe bune” alţii că numai…”contra cost”. Nu bag mâna-n foc nici pentru unii, dar nici pentru alţii. aşa cu nu vreau să mai lungesc discutia.
Cu o vreme în urmă, recenzând foarte documentata şi riguroasa analiză pe care dr Titus Corlăţean o făcea în cartea sa „Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului”(Editura Universul Juridic, 2011) obsevam, şi eu, un lucru dureros: statul român plăteşte din visteria sa, pe cale de consecinţă şi din buzunarul meu, al contribuabilului, mari sume de bani reprezentând daunele cuvenite celor pe care nişte decizii eronate ale instanţelor i-au nedreptăţit grav.
Întrebarea este şi rămâne următoarea: de ce trebuie să plătească statul sau contribuabilul pentru că un procuror a greşit când a cerut o anume pedeapsă, iar o instanţă, să-i spun elegant nepricepută sau neatentă, a dat soluţia desfiinţată la CEDO?
Toată lumea ştie că în medicină se aplică principiul mal praxis-ului şi nimănui nu i-a trecut, până acum, prin minte să nege temenicia sa. La urma urmelor, medicul sau asistentul care a greşit iar greşeala a costat , poate, o viaţă de om sau, într-un caz mai fericit(vorbă să fei”fericit”!) a cauzat mari suferinţe, trebuie să plătească pentru greşeala or nepriceperea sa. De ce nu s-a aplica acelaşi principiu şi judecătorilor sau procurorilor? Oare sentinţele lor incorecte nu au costat vieţi sau, cel puţin, nu au provocat mari suferinţe morale? Şi atunci, de unde această… discriminare pozitivă?
Nu vorbesc doar din ce am văzut şi am auzit de la alţii, ci, din păcate, din propria experienţă. Mai exact, din experinţa dureroasă a soţiei mele târâtă, de peste 10 ani, prin felurite judecăţi într-o cauză foarte strâmbă. O experienţă a cărei unică soluţie corectă sper să o primim după ce acţiunea noastră va merge la CEDO. O experienţă care, sunt convins, se situează în macabră descenenţă cu celebrul „Proces” al lui Kafka şi despre care voi scrie totul într-o carte pe care sper să o predau cât mai curând tiparului.
Un mare înţelept al lumii moderne- l-am numit pe Andre Malraux- ne-a lăsat aceste vorbe memorabile: „O viaţă de om nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă de om”.
Se pare, însă, că acestă axiomă morală este şi nu prea este valabilă atunci când cei ce ar trebui să împartă dreptatea cu aceeaşi unitate de măsură acţionează, mai degrabă, după principiul negustoresc al lui”cine-împarte, îşi face parte!”
De aceea, nu pot decât să salut ideea unei legi privind anularea pensiei speciale în cazurile magistraţilor condamnaţi definitiv pentru fapte de corupţie, anunţată de Prmierul Victor Ponta în şedinţa de Guvern din 14 august. Îi doresc, foarte sincer, mult curaj şi deplin succes ministrului justiţiei, Robert Cazanciuc, în bătălia , deloc uşoară sunt convins, pe care va trebuie să o dea cu CSM-ul. Este, această lege, un prim pas, absolut remarcabil, dar el trebuie să fie numai primul şi nicidecum singurul.
Revenind la replica domanei avocat- aceea despre „intepretarea malignă” a reporterului care întrebase ceva despre lacrimile domanei judecătoare-şpăgărese-, nu am decât observaţie de elementar bun simţ: NU, doamnă, nu întrebarea reporterului este „malignă”, ci tocmai acea justiţie care , prin strâmbele sale sentinţe, aduce dureri şi suferinţe unor oameni nevinovaţi. Cărora, în afară de CEDO, nu le mai rămâne decât speranţa acestei umile rugăciuni:”Fereşte-mă, Doamne, de justiţia politizată şi/sau neprofesionistă, că de duşmani mă apăr şi singur!”
De unde şi întrebarea din titlu: cine sunt, cu adevărat, maleficii?