Șerban Cionoff: CUVÂNT ÎNLĂCRIMAT LA DESPĂRȚIREA DE UN CLUJEAN FRUMOS

 

lăpușanChiar zilele trecute îl evocam, nu fără o urmă de nostalgie pentru acea  vreme romantică în care, încă, mai credeam că ,,de-acum înainte va fi altfel’’. Mă refer, firește,la acel prim deceniu de  după decembrie 1989 și la niște oameni minunați pe care, abia venit ca expert la Departamentul de analiză politică al PDSR, am avut șansa de a-i cunoaște și de a mă bucura de simpatia lor.

Acolo, sus, la etajul al II-lea al sediului central din Kiseleff nr.10, unde, cu ani și ani în urmă a funcționat faimoasa, invidiata sau, după caz, mult hulita Școală de literatură, se afla numitul departament coordonat de un om de rară delicatețe și de un bun simț aproape paralizant:Ovidiu Mușetescu, binecuvântată fie-i amintirea! Pe acolo, la Ovidiu și la ,,fetele alea ochioase și harnice’’ (Claudia și Nineta) venea multă și felurită lume, dar dintre ei, m-am apropiat în mod deosebit de nenea Sandu. Adică de Alexandru Lăpușan despre care aflu că s-a stins după o suferință grea și nedreaptă. Spun ,,nedreaptă’’ fiindcă un om ca Alexandru Lăpușan nu ar fi trebuit să fie în nici-un fel vătămat, ci, dimpotrivă, să fie apărat, respectat și prețuit pe măsura sufletismului său de excepție.

Distribuie prietenilor

Și asta cu atât mai mult cu cât, el era , ca să spun așa, un clujean a-tipic. A-tipic în sensul că nu avea acea morgă rece și țâfnoasă pe care am întâlnit-o la unii dintre cei care, venind de la Cluj, ne priveau de sus pe noi ăștia , ,,Miticii’’, ,,răgățănii’’ș.a.m.d.

Întâmplarea a făcut ca, încă din anii studenției,adică în vremea acelei relative dar reale destinderi politice și culturale, redactor șef adjunct la ,,Universitas’’, revista studenților din Universitatea București, să îi cunosc și pe colegii de la revista ,,Echinox’’ a Almei Mater din Cluj Napoca și să leg cu ei frumoase prietenii. Mă gândesc, în primul rând, la Eugen Uricaru, la Marcel Constantin Runcanu, la Grigore Zanc, la Liviu Zăpârțan, la Ion Mircea, la Andrei Marga sau la Ion Cristoiu. Mă gândesc la ei și, plin de o  nostalgică înfiorare, o evoc pe adorabila noastră colegă de generație , Olimpia(Pia)Radu, moartă la vârsta studenției și care, dacă un accident nenorocit nu i-ai fi curmat firul vieții, cu siguranță că s-ar fi numărat printre numele de frunte ale literaturii române de azi.

Iar, după ce am numit doar câțiva dintre admirabilii mei colegi de generație, mi se pare cinstit să evoc și pe câțiva dintre magiștri lor, desigur dintre cei de la facultatea de filozofie: Călina Mare, Achim Mihu, Ioan Aluaș, cărora îl adaug,cu același respect și de eminentul dascăl întru științele dreptului, Ioan Deleanu.

Dar, cum pădure fără uscături nu se poate, alături de acești admirabili colegi de generație și de idei, am mai întâlnit , de cam supărător de multe ori, niscai ifosați, făloși foc de faptul că-s de la Cluuuuj și ne priveau pe noi, pe răgățăni, de undeva de pe o Himalaia pe unde doar infatuarea lor găunoasă îi cocoțase. Inși dintr-o categorie de o urâtă și agresivă suficiență cărora Radu Stoichiță, fostul nostru dascăl de logică de la facultatea bucureșteană de filozofie, eminent cunoscător, traducător și exeget al lui Hegel, el însuși clujean fiind, le-a aplicat, definitiv și irevocabil,  ștampila: ,,Bă..ș..ni solemne’’.

Cu atât mai mare mi-a fost bucuria când am descoperit în clujeanul get-beget Sandu Lăpușan un om de o extraordinară deschidere sufletească, de un rar și molipsitor simț al umorului, dar, mai ales, un om cu o vocație cu totul aparte a prieteniei și a încrederii în celălalt și în ceilalți. Așa l-am cunoscut și m-am bucurat să văd că, după ce , în anul 2000, PDSR a ieșit din opoziție,iar nea Sandu a ocupat diverse funcții parlamentare, el nu s-a schimbat. Adică nu a procedat după tipicul acela meschin pe care un alt magistru al studenției mele, psihologul Paul Popescu – Neveanu, l-a caracterizat astfel:,,Ins care, după ce s-a văzut ceva pe la minister, și-a schimbat și numărul de telefon de-acasă și comportamentul față de colegi și prieteni’’.

Cu timpul, am văzut, nu fără o strângere de inimă, că Alexandru Lăpușan s-a retras undeva, mai în spatele scenei politice a momentului. Nu l-am mai întâlnit de multă vreme dar amintirea spumoaselor discuții pe care le aveam, cu Ovidiu Mușetescu și cu el, nu am uitat-o și nici nu am cum să o uit prea repede.

Pentru ca,  zilele trecute, după ce chiar duminică îl evocasem și mă întrebam ce o mai fi făcând el, să aflu, dintr-o postare a senatorului Șerban Nicolae, că nenea Sandu Lăpușan a trecut Styxul. Chipul său sufletesc, atât de frumos și de senin, fiind evocat, cu o rară forță emoțională, de către scriitorul Alexandru Petria într-un text care circulă în spațiul virtual și pe care îl recomand  cu sinceră prețuire.

Odihnește-te, în pace, neuitat Om, Alexandru Lăpușan. Sau, dacă îmi vei îngădui, de acolo, din seninul cerurilor,  dragă Nene Sandule!