Șerban Cionoff: DESPRE FIŢE, FIŢOASE ŞI FIŢOŞI, ÎN CONTRAST CU UN (NU CHIAR) OARECARE TÂNĂR…

 

Ieri dimineaţă, în jurul orelor 10, 30 mi-a fost dat să văd o scenă care ţine mai degrabă de noaptea minţii. Un tramvai de pe linia 24 rămăsese blocat exact acolo unde în mod normal trebuia sa cotească la stânga, pe strada Ionel Perlea, pentru a se întoarce spre intersecţia cu Bulevardul Schitu Măgureanu. Motivul? O maşină bengoasă, de culoare albă (rău îmi pare că nu i-am luat şi numărul!) fusese parcată de-a curmezişul şi, practic, închisese spaţiul de manevră al tramvaiului. Asta era, deci pe la ora 10, 30. Când, după ce mi-am isprăvit treburile prin zonă am revenit la locul cu pricina cam pe la ora 11, tramvaiul era tot blocat pe linie. Între timp, apăruseră , la faţa locului, două persoane surpriză: una era o blondină ţâfnoasă şi afectată, care s-a dovedit a fi proprietara matahalei pe patru roţi, iar cea de-a doua era o tânără poliţistă care, civilizat dar ferm, a întocmit procesul verbal de constatare a contravenţiei.
Dar, ce să vezi? În timp ce poliţista, vatmanul tramvaiului, pasagerii şi trecătorii ocazionali încercau să îşi stăpânească nemulţumirea faţă de gestul de-a dreptul mitocănesc a fâşneţo-coconiţei de a parca maşina într-un peş, exact pe linia de tramvai- din neglijenţă sau cu intenţie? asta nici că mai contează!- blocând, astfel, un tramvai care deserveşte o linie şi aşa vai de mama ei, 24, de prost ce este gândit de către mai marii RATB fluxul pe acest tronson, tot piţifenica blondină, afectată nevoie mare şi ţanţoşă foc- bineînţeles, proprietăreasa măgădoaiei!-, tot era cu gura mea.
Noroc, mare noroc a mai avut sclifosita că nici poliţista, nici vatmanul şi nici pasagerii sau cei ce treceau pe la locul faptei nu şi-au dat drumul la nervi şi au lăsat-o să plece în drumul ei!
Se întâmplau, toate acestea, în Bucureşti, dar, cu siguranţă, nu se întâmplă doar acolo. Nu mai e zi lăsată de la Bunul Dumnezeu în care să nu avem parte ba de fiţele lui X-uleasa vedeta de plexiglas a unei televiziuni mondeno cociniste, ba de ifosele politicaniei de budoar cu masteratul în dus tava şi făcut mai-ştim-noi- ce –servicii unui Boss, ba de smiorcăielile sulemenite ale câte unei nepoată de geambaş cu ştaif. Acestea fiind, se vede treaba, cele mai vandabile producte ale capitalismului nostru de cumetrie, puse pe taraba sordidă care tinde să devină spaţiul public, a ultra- reformatei şi, mai ales, ultra-deformatei noastre Românii, pe care ni le servesc panglicarii în ale ţării sub eticheta de „promovarea tineretului”.
Asta în vreme ce tineri eminenţi , cu studii solide şi cu doctorate obţinute cu multă trudă şi datorită minţilor lor sclipitoare, iau calea străinătăţilor, fiindcă, aici, acasă , nu valoarea este căutată ci impostura găunoasă, tupeistă şi zgomotoasă. Iar dacă se mai întâmplă că aceste surogate să mai aibă şi cumva sub 25 de ani şi un pic , atunci să te ţii tămbălău pe tema generaţiilor care vin şi reformează din temelii totul, pe toţi şi pe toate!
Nu zic ba, sunt mulţi, îmbucurător de mulţi, tineri de o mare valoare care se încumetă să rămână ca să muncească aici, cot la cot cu talpa ţării şi e de mare mirare faptul că, în pofida tuturor nemerniciilor şi a invidiei scabroase pe care o au niscai românaşi de-ai noştri faţă de capra vecinului, ei reuşesc să facă ceva trainic şi util semenilor lor. Dar despre ei se scrie, se vorbeşte şi se dau imagini numai aşa, din joi în Peşte, pentru ca nu cumva să scadă cota de piaţă a loazelor ferchezuite…
Pe firul acestor gânduri şi fiindcă tot mă aflam în vecinătatea clădirii în care se află Rectoratul Universităţii Bucureşti, mi-am adus aminte de o întâmplare petrecută acum ceva vreme tocmai în acea clădire de care, între noi fie vorba, mă leagă minunate amintiri din vremea studenţiei la facultatea de filosofie şi mai ales a boemei noastre de la cafeneaua „Tosca” şi de la locantele adiacente: „Opera”, „Cotroceni”, „Cireşica” dar, mai cu seamă, la „Pisica epileptică”(fostă „Tismana”, fostă „Bihor” ş. a. m. d.)
Mă aflam, aşadar, cu niscai treburi pe acolo şi am intrat să o salut pe o bună prietenă, colega mea de studenţie, azi eminent universitar, cărturar şi dascăl, prof. univ. dr. Maria Voinea, prorector al Almei Mater bucureştene. La un moment dat , în birou a intrat secretara care i-a spus că, afară, aşteaptă să fie primit un tânăr al cărui nume îmi era bine cunoscut pentru performanţele sale în domeniul informaticii, laureat al mai multor reuniuni ştiinţifice europene şi internaţionale de profil. De cum a intrat şi, după ce i-a sărutat mâna gazdei, care l-a sărutat părinteşte pe amândoi obrajii şi, după ce s-a prezentat şi mi-a spus simplu şi pe româneşte „bună ziua”, dimpreună cu un frumos zâmbet tineresc, oaspete a întrebat cât se poate de direct şi de civilizat: „Nu vă deranjez? Eu pot să revin şi mai târziu”. A trebuit ca gazda noastră şi eu, ca musafir, să insistăm ceva vreme până când tânărul oaspete să rămână cu noi. Drept pentru care, plecând din biroul doamnei prorector, mi-a venit în minte întrebarea: „Oare cum s-ar fi comportat , în aceeaşi situaţie, cutare divă de tv sau un băieţandru de bani-gata galonat cu vreo trei masterate şi ceva şi cu titlul de doctor docent obţinut în amfiteatrele de fiţe din Dorobanţi?”
Dar, spre nu a mai lungi vorba, vă voi spune şi numele acestui tânăr frumos atât la chip cât şi prin modul său de comportare: Ionuţ Budişteanu.
Fireşte, pentru cei care au un bagaj anume de informaţii şi o bună cunoaştere a scării valorilor numele este familiar. Iar pentru cei ce nu au aceste minime dotări sfatul meu ar fi să nu îşi mai piardă vremea căutându-i numele şi poza nici în „Click” şi nici în „Cancan” sub genericul „Uite ce a mai făcut aseară…”
Şerban CIONOFF