Șerban Cionoff: Dosarul Nadăș, mini-Hymalaia reformei Justiției române

Dacă mai era nevoie de încă un argument pentru a-i convinge, o dată pentru totdeauna, pe cârcotaşi de ce minunate şi nebănuite (contra) performanţe este în stare ultra-reformata noastră justiţie, iată că o avem: un sat întreg – Nadăş, din comuna Tăuţ, judeţul Arad – a fost retrocedat, prin hotărâre judecătorească, unei singure familii.
Care familie a convins, cu patalamale la mână, imparaţiala şi foarte bine legata la ochi justiţie că este moştenitoarea unei defuncte care, la rândul ei, era moştenitoarea unei defuncte, care ş.a.m.d.
Am urmărit, de-a dreptul stupefiat, reportajul televizat, difuzat la ora amiezii, pe această temă. Ce aş putea spune? Pur şi simplu, este o poveste care depăşeşte, fără drept de apel, labirinturile Procesului lui Kafka. Şi ceea ce mi s-a părut a fi lucrul care trimite, irevocabil, la colţ nu doar ideea de justiţie, de lege sau pe cea de administraţie publică, dar chiar şi ideea de logică, este labirintul tenebros şu urât duhnitor în care până şi firul Ariadnei s-ar rupe fără drept de apel.
De-a valma sau dimpreună, Oficiul de cadastru şi Primăria, tribunalul şi moştenitorii şi-au dat mâna, mai mult sau mai puţin frăţeşte, într-o cavalcadă de aberaţii şi abuzuri aşa încât, la ora asta, 1.000 de familii tremură de frică să nu fie evacuaţi din case. Nu de alta dar, intreprizi şi, mai ales, atât de bine garnisiţi juridiceşte, moştenitorii împroprietăriţi, aproape fără drept de apel, de către nişte cadre de nădejde şi temenic reformate ale justiţiei române, pot foarte bine să şteargă satul de pe suprafaţa pământului. Sau, cine ştie? poate vor face acolo, proaspăt împroprietăriţii, un Pantheon al reformei justiţiei la anul 2013?!. Şi asta fiindcă, nu-i aşa?, au, din experienţă proprie, materia primă cât cuprinde.
De curiozitate, am dat cătare pe subiect şi nu pot decât să vă spun, dragi prieteni, că tot ce am găsit acolo întrece orice imaginaţie. Numai suntem, de-acum, în sfera justiţiei, am intrat până peste cap, în sfera patologicului. Printre altele- dar numai printre altele!- se pot citi acolo nişte poveşti despre o anumită doamnă judecătoare acuzată de şpăgăreală, care s-ar fi pronunţat şi ea favorabil retrocedării „in integrum” a satului Nadăş către cei ce cu ardoare îl revocau. Repet şi întăresc: este doar unul dintre foarte numeroasele semne de întrebare ce se ridică privitor la situaţia de la Nadăş.
Pe bună dreptate, bieţilor oameni le tremură sufletul pentru ce le rezervă ziua de mâine. Cineva, la aceeaşi emisiune de televiziune, a pronunţat şi soluţia salvatoare: sătenii din Nadăş să meargă cu jalba-n proţap la CEDO. Nu de alta dar, acolo, justiţia noastră(?) este cunoscută ca un cal breaz, România fiind pe locul II în ceea ce priveşte numărul de petiţii depuse la CEDO.
În felul său, sentinţa în dosarul Nadăş, este un fel de Hymalaia a reformei justiţiei române!
Fireşte, ideea asta, cu mersul la CEDO, nu rezolvă de la sine situaţia de-a dreptul halucinantă care există la Nadăş, dar, vorba aia: speranţa moare ultima. Vreau să spun: speranţa că măcar CEDO va face dreptate românilor care, poate, mai aveau ceva speranţe în ce priveşte performanţele ultra- reformatei justiţii din ţara lui Caragale, Urmuz şi Eugene Ionesco …