Șerban Cionoff: FIINDCĂ NU ARE OBRAZ, TRAIAN BĂSESCU ÎŞI TERFELEŞTE MASCA

„Cade chinorozul măştii, când te razi”
George Ţărnea
Folclorul nescris al boemei bucureştene interbelice ne spune că, ajuns la anii senectuţii, marele actor Ion Iancovescu refuza să iasă din casă şi primea foarte greu vizitatori. Iar atunci când unul dintre cei pe care îi mai accepta în preajmă l-a întrebat care ar fi pricinile , Ion Iancovescu a răspuns : „Fiindcă nu vreau să mă arate lumea pe stradă şi să zică:<< Îl vezi pe-ăsta? A fost unul dintre cei mai obraznici bărbaţi ai Bucureştilor şi acum uite-l cum a ajuns>>.”
Mutând discuţia ceva mai departe în timp şi spaţiu, dar şi păstrând proporţiile cuvenite, îmi amintesc de o întâmplare pe care mi-a povestit-o admirabila doamnă Lisette Daniel-Brunea(soţia marelui F.Brunea Fox). Se afla, împreună cu cu sora ei (dacă îmi aduc bine aminte), în holul unui celebru hotel din New York şi,deodată, toţi cei care aşteptau venirea liftului s-au dat la o parte lăsând să treacă o doamnă cu o ţinută impunătoare, care purta o pereche de ochelari negri. Cu aceeaşi tăcere respectuoasă au lăsat-o să intre prima în lift, iar tăcerea s-a păstrat şi după ce misterioasa doamnă a coborât, nu înainte de a saluta discret pe ceilalţi pasageri. Doar când au ajuns în camera lor, însoţitoarea doamnei Lisette a rupt tăcerea: „ – Era Greta Garbo.” Amintire preţioasă care vine să se adauge la noianul de legende despre Diva ecranelor care, la numai 36 de ani şi în plină glorie, imediat după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, s-a retras total din lumina reflectoarelor convinsă fiind că lumea s-a schimbat şi că va avea nevoie de un cu totul alt fel de a face film şi de a face artă. A mai trăit încă mulţi ani retrasă ocupându-se de grădinărit şi a murit aproape neştiută prin 1995.
Am avocat, deloc întâmplător, aceste impecabile lecţii de demnitate, de înţelepciune, de respect faţă de semenii tăi şi faţă de tine însuţi, cu care glorii ale artei se retrag din primul plan după ce îşi vor fi dat, pe scenă sau pe ecran, măsura harului lor creator, fiindcă pe cât de impresionantă este învăţătura lor sufletească, pe atât de jalnică, de mizerabilă şi de degradantă este maniera pe care , aici şi acum, un cabotin de drept comun al scenei politice îşi regizează spectacolul de adio.
Mă refer, nici nu este prea greu de ghicit, la Traian Băsescu, acest şuşanist de drept comun, care nici după ce aproape 10 ani a ocupat într-un chip ultra-dubios primul plan al scenei puterii (despre televiziunile de hazna care l-au slujit nici nu mai pomenesc), iar acum, când e să îşi ia bună rămas de la puţinul public ce i-a mai rămas , îşi scoate masca de paiaţă de ciuruc de i se vede chinorozul până şi în vârful neuronului. Şi nu doar că îşi scoate masca, dar şi-o şi calcă turbat în picioare. Masca, fiindcă obraz nu a avut niciodată…
Speriat cu bombe că dinspre Licuriciul cel Mare i s-a spus, elegant dar clar: „Adio şi-un praz verde!”, ca şi de faptul că noua gardă a PPE-ului care a preluat butoanele de comandă ale UE nu mai dă pe el nici-o ceapă degerată- despre fleaşca pe care a luat-o peste meclă atunci când nu i s-a dat nici măcar un vaporaş de hârtie de la comandamentul NATO nici nu mai pomenesc!-, Demisul Naţional face exact ce ştia mai bine. De fapt, singurul lucru pe care îl ştie mai bine în afară de mânării şi alte de-astea. Ameninţă , scuipă şi înjură. Inclusiv pe Marele Licurici, care, cot la cot cu PPE-iştii lui Barrosso et comp, l-a scos din ştreangul demiterii şi l-a mai ţinut încă doi ani împăiat- contra Naturii şi contra Naţiunii!- în scaunul de la Palatul Cotroceni.
Alta era treaba pe când Amiralul Dezastrului Naţional se ştia cu spatele asigurat pe la nişte Înalte Porţi şi alta este situaţia acum, când norii negri s-au adunat deasupra tărtăcuţei sale, în care colcăie scenarii otrăvite.
Iar dacă tot am vorbit despre parabole şi învăţăminte, atunci haideţi să ne amintim că în tezaurul literaturii române avem o uluitor de actuală lecţie despre Putere şi Mase: nuvela lui Costache Negruzzi despre Vodă Lăpuşneanu. În consecinţă, să nu vă fie de mare mirare dacă, ajungând la cârma destinelor ţării, noii guvernanţi vor trebui să dea norodului exact pâine şi circ. Dar, mai ales, şi un cap de Moţoc! Care, prin voia sorţii, de data asta se va numi… ia ghiciţi, vă rog, cum?
În această cheie aş citi ultimele frăsuieli maladive ale Debusolatului Suprem. Aşa încât mai că îmi vine să pun însemnărilor de mai sus moto-ul: „Ce-şi face Traian Băsescu, acum, cu mâna şi cu gura lui, nu îi poate face mai rău nici duşmanul lui cel mai jurat!”
Dar lasă că merge şi versul lui George Ţărnea! Ba vă asigur că e prea mult pentru un asemenea jalnic personaj.

Şerban CIONOFF