Șerban Cionoff : NICU-LUSTRANGIU’, UN PRECURSOR AL MONITORIZĂRII

Printre expresiile pe care le foloseşte cu mult aplomb tot snobul român contemporan, insul care se vrea european nevoie mare sau de-a dreptul globalist sadea, vorba asta „monitorizare” are o căutare de-a dreptul năucitoare. Asta poate şi pentru faptul că e sau nu e cazul (dar, ai ales, atunci când nu e!), pe lângă fiecare ins ori grup de oameni care muceşte cu adevărat răsar, mai ceva decât ciupercile după ploaie, nu unul ci o droaie de indivizi care „monitorizează”. Adică îşi dau cu presupusul mai cu seamă despre trebuiri la care nu se pricep.
Nu vreau, păcatele mele, să spun că sunt împotriva activităţilor de supraveghere şi control, dar în nici-un caz nu pot fi de acord cu aşa-zisele monitorizări făcute la rasoleală sau, mai rău, de către indivizi carehabar nu au cu ce se mănâncă treaba în care îşi bagă nasul.
Tot la fel de adevărat este şi că pentru noi, românii, cetăţeni ai unui stat de drept, membru cu drepturi şi îndatoriri depline al Uniunii Europene, cuvândul acesta- „monitorizare”- ne trimite direct la MCV. Adică la un fel de bau-bau cu care nişte feţe grele de o anumită culoare politică ne ameninţă şi ne tot pun beţe în roate, amânându-ne de la un sezon la altul admitarea în spaţiul Schengen. Încă o dată, nu monitorizarea mă deranjează, ci maniera tendenţioasă şi părtinitoare în care anumite personaje se joacă de-a „uite-Schengen, nu e Schengen!”, schimbând, diin mers şi cu de la sine putere, regulile de joc în timpul partidei.
Şi, cu cât se înteţesc, de dinlăuntrul şi de dinafara hotarelor noastre, asemenea soi de monitorizări, uite că îmi vine în minte o întâmplare petrecută, cu vreo cincizeci şi ceva de ani în urmă, la noi, la Caracal. O întâmplare care zic eu că se potriveşte foarte bine cu asemenea (pretinse) monitorizări.
Mersesem, aşadar, într-o zi de toamnă târzie, cu tata, la tribunal- atenţie mărită pontoşilor care vă împleticiţi să spuneţi glume răsuflate despre „minunile de la Caracal”: tribunalul este pe strada Libertăţii şi nu puşcăria!- pentru nişte acte. În curtea tribunalului, doi deţinuţi, îmbrăcaţi fireşte în uniformă, strângeau hărtiile şi frunzele uscate, supravegheaţi doar de Nicu-Lustrangiu’, el însuşi deţinut, dar unul cu mai vechi ştate de serviciu.(Am scris „Nicu Lustrangiu” anume pentru a respecta dialectul caracalean!) Fiindcă trebuie sa vă spun că asta era toată chestia: când dădea să cadă toamna şi frigul îşi scotea colţii, Nicu, spre a nu mai avea grija lemnelor de fc, punea cu nevastă-sa de o bătută de-aia pe cinste. Drept pentru care, vene Milţia, îi ridica şi îi ducea la judecată unde Nicu şi consoarta primeau câteva luni de închisoare pentru tulburarea liniştii publice. Adică exact până ieşea lumea din iarnă şi zbura pasărea la firul ierbii. Atunci, Nicu şi madama lui se liberau”, urmând ca în toamna următoare să o ia de la capăt.
Nici nu mai era lucru de mirare dacă Nicu se bucura de deplina încredere a cadrelor de bază de la penitenciar, ba chiar era lăsat să îşi supravegheze colegii, pe cei mai noi în branşă, fireşte.
Când a dat ochii cu tata, Nicu l-a luat direct:- Domnule colonel, aveţi nişte bani în plus la dumneavoastră? Că uite n-au ajuns nepoţii la mine să-mi aducă ţigări şi îmi arde sufletul să pufăi ceva.
Fără să stea pe gânduri, tata i-a întins o hârtie de zece lei. Toate ca toate dar, la acea oră, debitul de tutun din clădirea tribunalului era închis, iar o altă tutungerie nu era decât peste drum, la Radovici. Pe cine să trimită atunci Nicu după ţigări? Pe mine- nu putea, pe tata-nici pe atât!
Drept pentru care Nicu s-a întors la unul dintre cei doi deţinuţi, bag sema unul cu mai mare vechiime în meserie, şi i-a ordonat:- Mă, păzeşte-l tu pe ăsta că eu mă duc până peste drum ca să îmi iau ţigări!
După care, a trecut tacticos strada- bineînţeles, îmbrăcat în uniforma de puşcărie- , s-a dus la debit, a luat ţigări şi apoi s-a întors liniştit la treabă. La monitorizare, adică…
Spuneţi şi dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, nu e Nicu Lustrangiu’, caracaleanul meu de poveste, un vajnic precursor al monitorizării de un anumit soi? Ba bine că nu!
Şerban CIONOFF