O scurtă știre, de aici, de pe pagina A M Press, anunță că s-a stins, după o grea suferință, Ion Marin, gazetar de primă mână și, deopotrivă, eminent dascăl al atâtor generații de viitori jurnaliști.
Știu bine că, în asemenea nenorocite împrejurări, a folosi o sintagmă precum ,,de necrezut’’ sună a loc comun, dar, acum, la ceasul despărțirii de confratele și prietenul Ion Marin, acestea sunt primele vorbe care îmi sunt la îndemână. Și, pentru mine, dar cu siguranță că nu numai pentru mine, acestea sunt cele mai potrivite în aceste momente…
Pentru că, de peste un sfert de veac, Ion Marin nu era numai o semnătură, un nume la finalul unui text, ci era cu mult mai mult decât atât. Era o garanție a seriozității excursului publicistic și, deopotrivă, a responsabilității civice și morale pentru corectitudinea și pentru buna credință a autorului. Îndatoriri de căpetenie al misiei gazetărești pe care Ion Marin și le-a asumat și le-a respectat în mod admirabil. Învățându-i, la rândul său, pe viitorii gazetari să o facă!
Spirit viu dinamic, neobosit, dar, îndeosebi, neîmpăcat adversar al poncifelor și al conformismelor și compromisurilor de orice soi, Ion Marin a vrut și a reușit să dea viață unei gazete – ,,Ultima oră’’- care, deși dispărută prea repede, rămâne unul dintre viabilele puncte de referință pentru cine vrea să își facă o imagine, realistă și sinceră, despre ceea ce este, poate și trebuie să fie, presa cu adevărat liberă într-o societate democratică, modernă și într-un stat de drept. Adevăruri elementare frumos clamate și, din păcate, veștejite de veleitari și impostori de toată mâna. ,,Chelneri de bacșișuri mici’’, așa cum i-a numit, cu sarcasmul său, necruțător Eugen Barbu.
O dată, Andre Gide a lansat o butadă pe cât de spumoasă pe atât de nedreaptă: ,,Numesc jurnalism tot ceea ce mă vă putea interesa, mâine, mai puțin decât azi’’. Butadă care a făcut și, din păcate, mai face carieră, folosindu-se, bineînțeles, de argumentele culese dintre rebuturile breslei. Din fericire, prin oameni de conștiință a scrisului și de conștiință a scrisului, precum Ion Marin, avem argumente să îi dăm replica acestei butade.
Prin tot ceea ce a făcut, a cutezat, ba chiar și prin ambițioasele proiecte pe care nu le-a putut împlini (de cele mai multe ori, nu din vina sa) Ion Marin- Omul și Omul de Presă- ne va interesa și mâine, nu o dată poate mai mult decât azi. Adică exact atunci când în fața unui eveniment, a unui fapt social anume, vom exclama cu regret: ,,Ce material de gazetă ar fi scos el, Ion Marin, de aici!’’ Odihnește-te, în pace, neodihnit prieten, Ion Marin!