Șerban Cionoff: PÂNĂ CÂND MAI TACE „LICURICIUL CEL MARE”?

În politica externă a Statelor Unite ale Americii există patru imagini relevante: stat aliat, stat inamic, stat-colonie şi stat degenerat. Nu vă grăbiţi să mă etichetaţi drept nostalgic al „războiului rece”! Clasificarea apare într-un studiu elaborat de către un grup de cercetători de la Universitatea din Pittsburgh, coordonat de către profesorul Richard Herrmann, reputat specialist în analiza problematicii imaginilor şi stereotipurilor în relaţii internaţionale, cu precădere a relaţiilor dintre SUA şi Uniunea Sovietică. Deşi publicată cu aproape un sfert de veac în urmă în revista” International Studies Qartely”, această analiză este încă des citată pentru soliditatea concluziilor sale.
De data asta, însă, pentru cititorul române, cap de locuitor cum suntem şi eu şi dumneavoastră, clasificarea menţionată revine în atenţie pentru nişte motive foarte puţin teoretice şi, mai ales, foarte dureros de pragmatice. Este vorba despre dezamăgirea pe care românii au resimţit-o şi o resimt văzând şi, mai ales, simţind pe propria piele sprijinul politic şi moral pe care „Licuriciul cel Mare” îl acordă lui Traian Băsescu.
Îi este foarte greu românului, om cinstit şi de bună credinţă, de ce tocmai americanii, campionii absoluţi ai democraţiei şi ai legalităţii, umăr la umăr cu PPE-iştii de la Bruxelles, au sfidat opţiunea categorică, perfect democratic exprimată de către majoritatea covârşitoare a românilor la referendumul din 2012, şi l-au menţinut în funcţie pe Amiralul Dezastrului Naţional. Aşa după cum oricărui român care a văzut, tot pe propria-i piele, ce însemnă, de fapt, acea mult lăudată justiţie ultra-reformată şi super-independentă, în primul rând procurorii şi mai ales cei din DNA, îi va fi aproape imposibil să priceapă şi să accepte elogiile pe care înalţi emisari ai Statelor Unite le aduc exact instituţiilor care sunt cele mai fidele şi înrăite executante ale comenzilor politice şi ale resentimentelor turbate ale Demisului Naţional.
Are,aşadar, tot dreptul biet român săracul să se întrebe: „Ăştia sunt americanii pe care i-am aşteptat noi cincizeci şi mai bine de ani?” Iar de aici şi acel dureros sentiment de tristeţe şi de dezamăgire, pe care, însă, nu l-aş numi „antiamericanism”, ci, doar, americano-scepticism. Aşa după cum tot de aici se naşte întrebarea:oare, americanii ne socotesc stat prieten sau colonie?
Neg, în mod decis, categoric, ideea că aş nutri măcar un dram de anti-americanism, dar nici nu pot să mă fac a nu vedea că o asemenea stare de spirit începe să câştige teren în mentalul de masă al românilor.
Pe de altă parte, nici nu îmi fac mari iluzii că la Departamentul de Stat sau, mai sus, la Casa Albă, vor ajunge, mintenaş şi textual, ecourile unor asemenea stări de spirit. Deşi socotesc că nu ar fi chiar lipsit de interes pentru diriguitorii Statelor Unite să ştie cam ce gândesc, în momentul de faţă, oameni obişnuiţi dintr-un stat faţă de care, în repetate rânduri, au dat solide şi convingătoare dovezi de prietenie. Tocmai de aceea, m/a; bucura foarte mult dacă, de data asta, acolo, peste Ocean vor avea trecere şi crezământ nu şuşotelile otrăvite ale unei anumite femei-komisar sau alte rapoarte părtinitoare, ci datele incontestabile ale realităţii.
În aceste împrejurări, întrebarea mea şi a multor români este următoarea:”Ce cred mai marii politicii Statelor Unite despre foarte ruşinoasele afaceri în care este implicat, direct şi temeinic, însuşi fratele (încă) preşedintelui Traian Băsescu?Oare asta nu le miroase a corupţie în toată (fără-de)legea?”Sau, mai direct:”Îl vor mai ţine, în continuare, în braţe diriguitorii Statelor Unite pe Traian Băsescu a cărui familie-prin fiică mai mare şi, acum, prin frăţâne – este vârâtă până peste cap în asemenea murdării săvârşite sub nasul lui ?”
Mi se va răspunde, poate, că nu intră în uzanţele diplomatice ale Licuriciului cel Mare să facă aşa ceva! Zău? Dar emisarul Departamentului de stat, venit cu instrucţiuni precise, în 2012, să îl repună în stare de funcţionare pe Traian Băsescu, intra în uzanţele diplomatice? Dar coroniţele, puse pe fruntea şefei DNA de către anumiţi înalţi demnitari ai Statelor Unite, tot în practica uzanţelor diplomatice se înscriau?
Aşa încât, este în dreptul nostru, ca stat prieten al Statelor Unite şi ca popor sincer prieten al poporului american, să aşteptăm cu deplină încredere opinia Licuriciului cel Mare. Nu de alta dar, de data asta, tăcerea-oricât de diplomatică ar fi ea- va atârna greu în judecata populaţiei din ţara gazdă a scutului anti-rachetă.
Şerban CIONOFF