Șerban Cionoff: PLAGIATUL ŞI FURATUL

 

La ora când scriu aceste rânduri, nu ştiu care va fi decizia magistraţilor Curţii Supreme în legătură cu acuzaţiile de plagiat aduse dr. Victor Ponta. Am scris, intenţionat,”dr. Victor Ponta” şi nu „premierul Victor Ponta” pentru a întări ideea că mă aştept ca instanţă supermă a super-independentei noastre justiţii să se pronunţe în legătură cu o sesizare care îl vizează pe Victor Ponta, autorul unei/unor lucrări din domeniul ştiinţei dreptului şi nu pe Victor Ponta, şeful executivului şi preşedintele PSD!

Rog, aşadar, să fie luat în calcul faptul, că în ceea ce îi priveşte măcar pe unii dintre semnatarii reclamaţiei- atenţie, vă rog, am scris „reclamaţie” nu „delaţiune”!- sunt şi membrii de vază ai unei formaţiuni politice declarat pro-Traian Băsescu, una şi aceeaşi persoană (încă) cu preşedintele României. Ştiu însă că domniile lor se numără printre cei mai înfocaţi apărători ai onoarei nereperate a cărturarului Andrei Pleşu, cel pe care, aceiaşi puritani ai slovei scrise (şi nu televizate… mai ales la Antena 3!), ni-l propun ca infailibil reper spiritual, alături de Gabriel Liiiceanu.

Distribuie prietenilor

V-aţi aştepta, probabil, ca în conformitate cu zicala”ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” să scot şi eu de la sertare nişte dosărele cum ar fi cele despre niscai acuzaţii de plagiat. Unele, mai subţirele, care îi reproşau lui Andrei Pleşu că ar fi luat titlul cărţii pe care o trece la bibliografia proprie- „Minima moralia”- după Th.W.Adorno-, fără să spună o vorbuliţă despre această… simplă coincidenţă. Sau, să şterg cumva praful de pe un alt dosar, mai gros ce-i drept, despre alte „simple coincidenţe” dintre niscai susţineri din cartea lui Gabriel Liiceanu despre „Tragic”(ea însăşi,la origini, tot o teză de doctorat!) şi idei ale unor eminenţi gânditori, clasci sau contemporani, dar şi aceia necitaţi la indicele bibliografic al opului. A, şi pentru ca să nu îmi uit vorba, de ce, oare, în ediţiiile de după 1990, a cărţii lui Gabriel Liiceanu nu mai figurează capitolul final, despre „Receptarea tragicului în filosofia marxistă”, fiindcă- o spun fără înconjur- acesta chiar era un capitol dens şi incitant ?

În schimb am să reţin atenţia cetitorului asupra unei lucrări care , dacă nu mă înşel pe la începutul anului 1990, i-a avut drept co-autori pe Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Pe Andrei Pleşu, cel care, in calitate de proaspăt ministru al culturii în primul guvern post-decembrist, i-a făcut cadou lui Gabriel Liiceanu, o editură care au botezat-o „Humanitas”. Şi nu o oricare editură, ci editura „Nicolae Bălcescu”, pentru că aşa se numea editura pe care salariaţii fostei Edituri Politice deciseseră într-o adunare generală, din 24 decembrie 1989 parcă, să o preia. Aşadar, nu fosta editură a PCR a primit-o, plocon, Gabriel Liiceanu de la co-militantul său de la Păltiniş, ci o editură pe care oamenii care lucraseră la ea au decis să o preia în proprie gestiune şi administrare.

De ce, oare, ministrul Andrei Pleşu a  ales spre a-şi cadorisi companionul de meditaţii metafizice tocmai, această editură şi nu alta? Foarte simplu, pentru că (de-acum) fosta Editură Politică era chiar o vacă de muls! În calitate de editură a CC al PCR era asimilată unui compartiment al instituţiei diriguitoare a „partidului unic”. Prin aceasta, Editura Politică avea în conturi, la sfârşitului anului 1989, banii pentru lucrările aferente anului 1990. La care se adăugau(atenţie mărită!) alte fonduri, deloc puţine, pentru editarea , în broşuri şi în volum, documentele Congresului al XIV-lea al PCR, publicate în limba română şi în principalele limbi de circulaţie. La care se mai adăugau alte fonduri, de data asta, pentru editarea unei serii de lucrări conscrate împlinirii a 25 de ani de la Congresul al IX-lea al partidului, care, după cum poate se mai ştie, „l-a ales în funcţia de sceretar general al CC al PCR, pe tovarăşul Nicolae Cueaşescu şi a inaugurat cea mai luminoasă epocă din istoria multimilenară a României”. Punct!

Dar, pentru a nu fi bănuit că vorbesc din auzite sau chiar că bat câmpii, eu unul zic cum că ar fi cel mai bine să mergem direct la docomente, adică la arhiva fostei Edituri Politice, că doar nu or fi mâncat-o, toată, moliile. Şi, ca să nu facem două drumuri, poate că tot de acolo vom mai afla şi care a fost povestea colecţiei ”Cogito”, pe care, începând din anul editorial 1990, urma să o îngrijească un distins filosof, neapărat ”disident anti-comunist”, exact la Editura Politică.

Iar, după ce vom fi făcut (măcar) aceşti câţiva paşi pe calea cunoaşterii, atunci vom vedea dacă – în cazul vehementei înfierări a „plagiatorului Viorel Ponta” de către înfierbântaţii săi procurori politico-ideologici- mai este sau nu valabilă zicala despre „paiul din ochii altuia şi bârna din proprii ochi”.

Şerban CIONOFF