Mare noroc am mai avut că inimoasa noastră colegă de breaslă, Ramona Vintilă, de la „Jurnalul Naţional”, mi-a amintit într-o sensibilă tabletă că astăzi este ziua de naştere a lui Lucian Avramescu! Altminteri, luat cu trebile noastre de fiecare zi, adică tot sfătuindu-mă cu Lucică despre ce aş vreau eu să postez în spaţiul de pagină pe care mi-l pune cu amabilitate necondiţionată la dispoziţie la el acasă, adică la A M PRESS, pur şi simplu uitasem că azi prietenarul meu de peste patru decenii împlineşte o anumită vârstă. Şi încă ce vârstă?! Cică 66 de ani, cei mulţi şi luminoşi de-acum înainte!
Dar cum 66 este, zice-se, o cifră a dracului, îmi iau revanşa şi scriu apăsat, cu subiect şi predicat, cum că Lucian Avramescu este, el însuşi, unul dat dracului. Al dracului de talentat, vreau să spun. Ba, pe deasupra, şi al dracului de devotat ideii de prietenie. Care idee, dimpreună cu cea de artă, a suferit, de ceva vreme încoace, o dureroasă pierdere a identităţii. Mai direct spus: s-a alienat, s-a înstrăinat de propria-i menire.
M-am împrietenit cu Lucian Avramescu pe la cea de a doua jumătate a anilor ’70 în redacţia „Scânteii tineretului”. El venise de la gazeta de la Râmnicu Vâlcea, unde fusese coleg de plaivaz şi de coloană editorială cu fratele meu de boemă studenţească şi, mai apoi, de boemă de presă, neuitatul George Ţărnea – binecuvântată fie-i amintirea! Şi, ca să fiu sincer până la capăt, George a fost şi cel care mi-a spus despre Lucică foarte pe scurt şi foarte cu miez: „E poet de vână şi băiat de toată isprava!”
Mi-a plăcut, încă de pe atunci (şi nu am niciun motiv să nu îmi mai placă azi), sinceritatea sa, plăcerea şi curajul lui de a spune lucrurilor pe nume. În egală măsură, mi-a plăcut şi atunci (şi, la fel de mult, îmi place şi acum) faptul că Lucian nu aştepta să îl rogi de două ori atunci când era vorba să îţi dea o mână de ajutor.
Iar, dacă tot am luat-o pe panta amintirilor haideţi să o spun şi pe cea dreaptă: Lucian Avramescu este unul dintre cei care au avut curajul să îmi dea recomandarea de „membru de partid”, fără de care tot pălmaş redacţional rămâneam. Nu de alta, dar mulţi au fost cei care, ştiute fiind isprăvile mele de împătimit boem, atunci când i-am rugat aşa ceva s-au făcut că nu au înţeles despre ce e vorba în ultima propoziţie…
Şi nu numai că mi-a dat-o, recomandarea, dar, după şedinţă, de faţă fiind toată suflarea redacţională, m-a bătut „foarte tovărăşeşte” (sic!) pe umăr şi mi-a zis: „Mă băiatule, după luptele fracţioniste din anii ’30, asta este cea mai grea lovitură pe care o primeşte partidul din interiorul său!”
În plus, am destule motive să spun că Lucian Avramescu se numără printre acei (nu puţini!) colegi de la „Scânteia tineretului” care – în anii în care, în presa de partid şi de stat, autocenzura luase locul cenzurii – aveau curajul să trimită la tipar texte „cu apropont”, cu „şopârle şi fitile”. Şi, la fel de bine, să publice în „Suplimentul literar artistic” („SLAST”), a cărui coordonare o preluase după plecarea din redacţie a lui Ion Cristoiu, poezii de dragoste. Adică fără nimic politic în ele, poezii pur şi simplu.
Acelaşi gust sigur al valorii l-a avut şi atunci când a fost organizator şi catalizator al „Serbărilor Scânteii tineretului”. Spaţiul incandescent unde s-au putut afirma talente autentice, care şi azi sunt nume de referinţă în muzică sau în actorie. Iar, dacă mi s-ar cere o secvenţă emblematică a „Serbărilor…”, aş spune fără ezitare: Bună seara, iubito, melodia scrisă de Adrian Enescu pe versurile lui Lucian Avramescu. O adevărată bijuterie, rămasă iremediabil legată în memoria noastră afectivă în interpretarea duetului Loredana Groza–Ion Caramitru.
Şi iată că, după atâţia ani, îl regăsesc pe Lucian Avramescu neschimbat. Acum el fiind spiritul viu, mentorul şi emblema Agenţiei A M PRESS, ea însăşi o entitate simbolică, de referinţă a presei noastre profesioniste, curajoase şi, deloc în ultimul rând, făcută cu har. Cât priveşte comentariile sale despre actualitatea, cu precădere despre actualitatea noastră politică, nu aş avea decât să mai spun aceste două vorbe şi ceva: „Poţi să nu fii de acord cu tot ceea ce susţine Lucian Avramescu, dar nu poţi să îi ignori opiniile.”
Nu aş putea, totuşi, să închei aceste câteva rânduri fără să cer scuze tuturor celor care, la acest ceas aniversar, aşteptau de la subsemnatul un eseu despre poetul Lucian Avramescu. O voi face, promit, cât mai curând, poate chiar în acest generos spaţiu girat cu mână sigură de un alt împătimit al culturii, Costin Tuchilă.
Până atunci, după străvechea datină oltenească, îl îmbrăţişez frăţeşte pe Lucian Avramescu şi i-o spun verde-n faţă: „La mulţi an poete! Să ne trăieşti, fiindcă ne trebuie!”
Şerban Cionoff
