Șerban Cionoff: Tirania comunicării? Nu, tirania manipulatorilor comunicării

Când, în urmă cu aproape două decenii, Ignatio Ramonet (la acea vreme directorul prestigioasei reviste „Le Monde Diplomatique”) lansa, într-o carte devenită, rapid, best seller această sintagmă incendiară-„Tirania comunicării”, multă lume subţire de pe binecuvântatele noastre meleaguri carpato-pontico-dâmboviţene a strâmbat din nas a amarnic reproș: „Cum adică , tiranie? Păi nu am făcut revoluţie(şi) ca să trăim într-o lume a comunicării neîngrădite?” Ba da, a fost, în decembrie 1989, o revoluţie ŞI pentru asta! Dar, în nici-un caz nu a fost o revoluţie pentru a înlocui lipsa comunicării din sociateatea autarhică a ceauşismului agonic şi incapabil a se racorda la pulsul real al timpului, cu falsă comunicare sau cu iluzia comunicării, pe seama cărora suntem pur şi simplu minţiţi şi manipulaţi!
Fiindcă ceea ce, pe atunci, entuziaşti şi de bună credinţă, nici nu bănuiam, este acum de domeniul evidenţei cartesiene. În spatele sloganului „comunicare liberă” s-au petrecut şi se petrec aberante, grosolane şi cinice încălcări ale unui drept esenţial al cetăţeanului unei societăţi democratice moderne: dreptul la informarea liberă şi corectă.
Începutul a fost făcut , aş zice eu, cu sloganul, pe cât de incendiar pe atât de perfid: „presa independentă”. Şi, oricât nu le-ar veni, unora sau altora, să creadă – mai bine spus: oricât nu ar ar dori să fiu eu crezut !- printre cei care au îmbrăţişat cu sincer entuziasm această idee, ne-am numărat şi noi, cei ce am lucrat în presa de dinainte de ‘89.
Ei bine, în acea efuziune cvasi-generală, a răsunat, răspicat şi sobru, cuvântul lui Octavian Paler. „Cum adică să fiu <>?”, s-a întrebat acesta, spre stupefacţia maselor de entuziaşti. Şi argumenta cam aşa (reproduc, desigur, din memorie): „Nu pot să fiu independent faţă de educaţia pe care am primit-o, de un set de valori în care cred sau de anumite idealuri”.
La început, mărturisesc, am privit cu o oarece îndoială spusele domniei sale, dar, cu timpul, am ajuns să îi dau dreptate. Fiindcă, de multe ori, de dureros de multe ori, vedem cum ultra-clamata „independenţă” a presei nu este decât o mască sub care se dezlănţuie un partizanat feroce şi mai ales de o intoleranţă şi de o agresivitate greu de înţeles. E de-ajuns că privim cu atenţie cele două scandaluri mediatice care au inflamat societatea românească – dosarul”Roşia Montana” şi cel al câinilor maidanezi – şi vom putea vedea, dincolo de opiniile PRO şi CONTRA, exprimate civilizat şi cu argumente, cum se manifestă manipulările propagandiste şi ultra-artizanale.
Nu am acum de gând să fac , aici, nişte analize aplicate, pe text, deşi exerciţiul mi se pare pe cât de ispititor pe atât de instructiv. Mă voi referi, însă, la un alt simptom al intoleranţei şi al dorinţei nestăpânite de a manipula şi de a dezinforma cu o perfectă rea-credinţă. Şi anume la cohortele de voci din off”, la acei postaci care, sub pavăza anonimatului sau a pseudonimului, te fac cum le vine lor la gură numai pentru vina că nu esti de acord cu ei. În primul rând, cu „ei” cel cu „EL” în suflet. „EL” fiind, se înţelege, Traian Băsescu!
Am avut, şi eu, supriza să constat că nişte texte pe care le-am publicat – inclusiv în acest primitor şi prestigios spaţiu – au fost gratulate cu tot felul de insanităţi şi de răutăţi, de răstălmăciri şi procese de intenţie. La început, eram dispus să le iau în serios şi să pun la suflet treeaba asta, dar, cu vremea, văzând cam la ce se pretează răspândacii, mi-am adus aminte de tâlcul unei savuroase istorioare a lui Mihai Ralea. Zice-se, aşadar, că două ţoape discutau filozofie şi, la un moment dat, ajunsă la limita argumentelor(?!), una a exclamat. „Aşa-mi trebuie dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă!”
Moto pe care l-aş pune cu tot dragul pe o „Antologie a manipulării” în care aş insera câteva capodopere (negative!) ale manipulării grobiene şi ale dezorientării premeditate practicate sub stindardul „presei independente”.