SERBAN CIONOFF : UN ANALIST POLITIC MODERN: HANS CRISTIAN ANDERSEN

Recitind, zilele astea, câteva pagini din Hans Cristian Andersen, am dat peste o povestire pe care o socotesc a fi o adevărată parabolă despre imagine şi manipulare în mediul public. Dacă vreţi, un fel de analiză politică, avant la lettre şi, tocmai de aceea, foarte actuală, mai ales dacă ţinem seama de faptul că suntem tot mai aproape de un (dublu) an electoral. Fiind programate, pentru anul 2014, alegeri pentru parlamentul european şi, apoi, alegeri prezidenţiale, este de la sine înţeles că ofertele cu sclipici (şi cam atât!) ale multora dintre aspiranţi ne vor copleşi. Motiv pentru care bătălia pe imagine între tabere dar, să nu fim ipocriţi!, uneori chiar şi în interiorul aceleiaşi tabere, anunţându-se a fi una crâncenă.
Povestea se cheamă ”Hainele cele noi ale împăratului”. Să o rememorăm: „Era pe vremuri, un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi, încât îşi dădea toţi banii numai pe haine. Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât ca să-şi arate hainele cele noi.” În oraş s-au pripăşit nişte pehlivani care, auzind despre patima regelui, trimit vorbă că ştiu să facă o stofă cum nu se mai află. Mai ziceau, ei, că stofa are o însuşire minunată:” toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi, nu puteau să le vadă.” Auzind, împăratul s-a gândit să-şi facă asemenea haine, el putând, astfel, să afle care dintre slujbaşi sunt deştepţi şi care sunt proşti. De aceea, le-a dat pehlivanilor o mulţime de parale pentru ca să lucreze:„Cei doi au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire din aurul cel mai bun, dar băgau mătasea şi aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu.” După o vreme, împăratul îl trimite pe sfetnicul său cel mai bătrân, om cinstit şi de încredere, care să judece cum este stofa. Fireşte, acesta nu vedea nimic, dar, spre a nu fi luat de prost, îi spune împăratului ce frumoase stofe sunt şi ce minunate culori au. Peste câtva timp, împăratul trimite al sfetnic care, la rândul său, nu vede ceva, dar, spre nu a fi crezut că nu-i bun pentru slujbă, se face că se minunează. La urmă împăratul însuşi merge să vadă stofa, dar, minune!, nici el nu vede nimic. ”Ce să fie, oare!, se gândea împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?” Drept pentru care se apucă să laude cu înfocare:„Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, e vrednică de toată lauda!” Iar curtenii îi ţin isonul:”O, ce frumos! Măreţ, măreţ!”
Soseşte şi ziua în care împăratul iese, în oraş, îmbrăcat în hainele noi. Toată lumea se bucură: ”Ce minunate straie are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!” Deodată, un copil strigă: ”Împăratul e dezbrăcat!” Şi, atunci, poporul strigă şi el: ”E dezbrăcat împăratul!”
Să citim, acum, povestirea în cheie modernă. Împăratul (un personaj cu rang înalt în ierarhia politică) este preocupat de cum se îmbracă şi cum arată (fuga după imagine). Pentru asta cheltuieşte tot timpul şi toţi banii, în vreme ce treburile împărăţiei (domeniul de a cărui bună gestionare trebuie să se ocupe) merg din ce în ce mai rău. Nişte pehlivani (nu cu mult diferinţi decât unii dintre cei care, azi, îşi spun: strategi de imagine) află despre năravul împăratului şi îl mint că au meşteşugul, sau ştiinţa (strategia de imagine) care să îi facă cele mai minunate haine. Mai mult, îi spun împăratului că acei dregători care sunt nu sunt potriviţi pentru funcţiile lor nu le pot vedea (compromiterea adeversarului în vederea scoaterii sale din joc). În consecinţă, sfetnicii (oameni din sistem) se înghesuie să mintă ( sunt/ se lasă, manipulaţi), spre pentru a nu-şi pierde locul călduţ şi pâinea albă Până la urmă, un copil (un jucător atipic, din afara sistemului, sau chiar din anti-sistem) deconspiră minciuna (manipularea): ”împăratul e dezbrăcat!”, iar mulţimea îl urmează. Astfel, ideea copilului, la început izolată, cuprinde masele şi le pune în acţiune.
Putem citi povestea în termenii scenariilor „video-politicii” analizate de Giovanni Sartori în „HOMO VIDENS”, carte consacrată „imbecilizării prin televiziune şi post-gândirii”:”Cu cât o teză e mai gogonată, cu atât este mai promovată şi mai difuzată. Minţile goale se specializează în extremism intelectual şi, astfel, dobândesc notorietate (propagând, se înţelege, superficialităţi).”
De regulă, memoria colectivă opreşte povestirea după strigătul copilului: ”Împăratul e dezbrăcat!” Însă, Hans Cristian Andersen are pregătit un final necruţător: ”Împăratul a auzit (strigătul copilului n.n.) şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit:<>” „Şi – încheie Andersen –„curtenii au mers mai înainte şi au dus trena pe care nimeni nu o vedea, fiindcă nu era nici o trenă.” Aşadar, între imagine şi adevăr, de multe, de foarte multe ori, Puterea narcisistă optează pentru imagine!
Teribil analist politic ar fost, azi, Hans Cristian Andersen! Dar, oare, câte televiziuni l-ar fi invitat la talk-show-uri?…Sau câţi politicieni şi l-ar fi luat consilier?
Dar, la urma-urmelor, ce ne mai trebuie consilier străin, fie el şi Andersen ăsta? Nu mai bine avem noi, aici, acasă, basmul cu”Oglindă, oglinjoară, cine-i mai frumoasă-n ţară?”
Şerban CIONOFF