Șerban Cionoff: UN DEMN GEST POLITIC, UN CURAJOS REFUZ AL POLITICIANISMULUI

Astăzi, unul dintre obiectivele strategice ale ţintarului băsisto- diversionist a fost atins! Titus Colăţean şi-a înaintat demisia din funcţia de ministru al afacerilor externe. Motivaţia gestului său este exprimată în termeni clari, care nu lasă loc nici-unui echivoc: „ Nu accept şi nu pot să accept să încalc legea şi legalitatea pe considerente de interese politice şi electorale.”
Fireşte, tabăra băsisto- iohannisiană îşi freacă mâine de bucurie „Am reuşit să facem dreptate pentru românii din diaspora!” Aiurea…Pur şi simplu au reuşit să aducă un om de indubitabilă verticalitate şi un diplomat de o incontestabilă calitate să se retragă dintr-un joc murdar care nu are nimic în comun cu politica. Fiind, prin toate datele sale, o nouă şi ruşinoasă dovadă a preţului pe care societatea românească a zilelor noastre îl plăteşte pentru că, având o precară cultură democratică, modernă, uită (sau poate nici măcar nu ştie) că în urmă cu un veac un mare savant român, C Rădulescu-Motru, a făcut distincţia categorică între „politică şi politicianism”. Pe scurt, C Rădulescu Motru distingea între „omul politic” pentru care primează interesul public şi”politicianistul”pentru care nu contează decât interesul personal.
Aşadar, diplomatul şi omul politic Titus Corlăţean a demisionat refuzând să marşeze la combinaţiile politicianiste la care se pretează, din greu, Traian Băsescu şi camarila sa.
Din păcate, istoria ministerului de externe al României are o ruşinoasă tradiţie în materie. Exemplul clasic şi emblematic este Nicolae Titulescu, cel care „ a adus România în Europa şi Europa în România” şi pe care Regele Play Boy, Carol al II-lea, l-a jertfit cu cinism doar pentru a face hatârul unor forţe interne şi externe interesate într-o Românie la cheremul jocurilor lor pur politicianiste. Mai aproape de vremurile noastre, doi şefi ai diplomaţiei româneşti, Corneliu Mănescu şi Ştefan Andrei, au fost maziliţi de Nicolae şi de Elena Ceauşescu şi de complicii lor sub diverse pretexte, dar, de fapt, pentru că ameninţau să pună în umbră faima europeană şi trans-continentală a „Ctitorului României moderne” şi a soţiei.
În replică, un anumit ambasador al regimului Traian Băsescu –deloc întâmplător acreditat la Paris – , care, la prezidenţialele din 2009, a reuşit, în nişte condiţii super- dubioase, să aducă voturi în cascadă „cui trebuie” a fost imediat căftănit ca ministru de externe. Desigur, ca răsplată a jertfei (Anti-)patriotice!
În aceste împrejurări, Titus Corlăţean nu are decât motive de mândrie şi trebuie sincer felicitat pentru curajul de a face acest pas! Fiindcă, dacă nu ne referim doar la situaţia specială creată de disfuncţionalităţile serioase legate de derularea primului tur al alegerilor prezidenţiale în străinătate –subiect foarte sensibil asupra căruia am anumite păreri personale pe care , pentru a nu fi acuzat că pun paie pe foc, amân să discut ,deocamdată- socotesc necesar să atrag atenţia că Titus Corlăţean era un „inamic public” declarat al Amiralului Dezastrului Naţional şi, mai ales, al altor foarte vehemenţi susţinători şi susţinuţi ai acestuia. Mă refer, punctual, la luările de poziţie ferme, decis ale lui Titus Corlăţean, în calitate de şef al diplomaţiei române, faţă de ieşirile anti-naţionale şi anti-statale ale forţelor politice iredentiste care,iată, susţin cu fervoare o anumită persoană în turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale. Adică un candidat la magistratura supremă a statului de drept care nici până acum nu şi-a făcut publică opţiunea asupra pretenţiilor neruşinate ale iredentiştilor care cer, nici mai mult nici mai puţin decât abolirea Articolului 1 al Constituţiei României.
În consecinţă, nu pot şi nici nu vreau, la rândul meu, să spun dacă prin demisia lui Titus Corlăţean, a câştigat o tabără şi a pierdut o alta. Cu siguranţă, însă, gestul său, de adevărat diplomat şi om politic, reprezintă o ripostă demnă, categorică politicianismului morbid, practicat cu o patologică fervoare de Traian Băsescu şi aliaţii urât-agonizantei sale fantasme.
Şerban CIONOFF