Sicriele frumoase ale românilor

 

Mă găseam în dialog glumeț cu un confrate de gazetărie brazilian, la Sao Paulo, care-i un oraș gigant, cu o populație cât a României înaintea iremediabilei evadări  a unui sfert din sufletele ei devenite migratoare.

Voi, zice, referindu-se la noi, românii, aveți o splendidă civilizație a lemnului. M-au impresionat porțile maramureșene și, cu precădere, sicriele din lemn, desenate amuzant. Sunt foarte frumoase! Vă băgați în ele – zice, râzând, sud-americanul –  și putreziți împreună! Voi, zic, în ce putreziți? În sicrie de aur?

Distribuie prietenilor

Vizitase tangent grinda de sus a țării mele și reținuse sumar, inclusiv pe telefonul cu poze, imaginile care populau amintirile lui fără cusurul de a fi bănuite savante.

Ai auzit de un cioplitor în piatră, pe nume Brâncuși?

Cine n-a auzit!? – a rostogolit mândru vorbele, brazilianul. Francezul Constantin Brâncuși e știut de toată lumea!

Francezul ăla e român, i-am spus, iar ultima lui dorință a fost să fie înmormântat acasă, lângă mama care l-a născut. Ca multe din dorințele marilor haruri și minți ale planetei, nici aceasta nu și-a găsit împlinire. Omagierea postumă a românului afirmat la Paris și-n toată lumea apoi, se rezumă la creșterea amețitoare a prețului lucrărilor pe care le-a făurit. Nouă ni le-a dat gratis – asta nu i-am mai spus brazilianului –  dar Academia le-a refuzat, într-o ședință de docți în care au strălucit, înjurându-și compatriotul pentru ”decadență și compromiterea valorilor românești”, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Alexandru Graur și alți iluștri. Era prin anii 50, staliniști, când Academia semna cel mai rușinos document, cel al refuzului de a primi gratis întreaga operă a  genialului Brâncuși. Dar asta-i altă poveste tragică, din multele care ne-au fost și ne sunt încă sortite.

Am tăifăsuit, în registru glumeț, de astă dată ironia venind din partea mea, despre greșelile de gramatică din cultura știrbă a lumii care fac francez un țăran născut în Hobița Gorjului, la Peștișani, și bagă într-un sicriu de lemn o întreagă filosofie a dăinuirii  nației mele care are, între altele, vocația pietrei. A fost și acesta unul din motivele sub presiunea cărora  anul ăsta lucrez, cu meșteri schimbători și iute invizibili – noroc cu un vecin din sat care-și mai amintește de lucrarea începută la mine – o poartă maramureșeană, în varianta piatră, pentru Muzeul Pietrei. Sculpturile în calcar, de la sori și romburi până la funia dacică, sunt cele din Nord, la care am intercalat minuni artisticești locale și iluzii sângerene. Stâlpii sunt înalți, acoperișul, deocamdată pe o treime, învelit cu șindrilă din piatră. Cu excepția grinzilor și a porții duble, care vor fi din lemn, sculptate pe modelul porților prahovene, totul respiră piatră, viață a pietrei, frumusețe a unui vers în calcar alb. Nu știu încă un nebun care să-mi semene în astfel de construcții  care au menirea unei demonstrații sufletești. Poarta va fi gata, sper, pe 14 august, flancând intrarea la Muzeul Pietrei și în curțile conacului  pe care l-am reclădit și îmbogățit în ani de trudă. Atunci va fi  lansarea romanului meu ”Despre singurătate” – unde aprind o lumânare de cuvinte pentru bunicul Victor, luptător la Mărășești și răsplătit cu trimiterea la Canal, mai apoi – și tot atunci va  concerta într-o lume a figurilor din piatră, nepotul meu Alexandru, cu vioara lui Stardivarius. Va fi un fel al nostru de a cinsti centenarul Reîntregirii care, politic, arată peticit și jalnic. Va fi un mod de a mângâia cu lacrima cuvintelor și a viorii țărâna străbunilor pe care alții i-au uitat sau și-i amintesc doar pentru a le schilodi și comercializa memoria.

De ce scriu aceste rânduri, azi? Plouă la Sângeru, meșterii, abia sosiți, au plecat, iar eu, cu unica mașină funcțională care mi-a rămas, un Matiz, m-am strecurat printre schele afară și apoi înăuntru, cu trei saci de porumb și grâu pentru păsăretul care umple curtea din spate spre bucuria copiilor bucureșteni care vin să vadă o găină vie, cu gheare și cap, nu cum sunt cele aduse de la supermarket, și alte vietăți cu patru picioare.

Am trecut milimetric cu melcul galben al Matizului care nu poate fi numit limuzină, printre parii schelelor. Un paznic al primăriei  vecine m-a întrebat cam cât m-a costat un stâlp din ăsta de poartă sculptat în piatră? Cât două mașini ca asta, i-am răspuns, o jumătate de stâlp! Păi de-aia umblați cu trotineta asta de doi lei, domnule Avramescu! De-aia, zic! Mercedesul ruginește, oricât de nemțesc ar fi. Muzeul Pietrei și poarta lui din piatră, niciodată!

Lucian Avramescu