De ce, într-adevăr, când toată lumea devine tot mai transparentă? Ei bine, fiindcă am de suferit. Fiindcă mi-e tot mai teamă să recunosc. Fiindcă nu mai sunt sigur de nimeni din jurul meu. Dacă îl jignesc pe cel căruia i-aș mărturisi ceea ce sunt și, mai ales, dacă nu i-aș stârni disprețul? Pentru că nu-i ușor să fii în ziua de azi… heterosexual. Nici măcar, bi? Nici măcar de curiozitate? Înseamnă că ești de partea ăstora care vor să întoarcă înapoi cu un secol Constituția. Înseamnă că ai despre discriminare ideile lui Antonescu. A lui ăsta nou, dar care e deosebirea? Prin crimă codul penal nu înțelege doar omorul. Asta e. Mi-e frică să recunosc, să ies pe stradă, să nu mă recunoască vreunul dintre ei după mers. Ce era dacă rămânea Constituția cum a fost? Nici nu observasem. Căsătoria este între soți. Păi, nu? Acum chiar că mi-a dat idei. Am doi copii, un băiat și o fată, majori, îndrăgostiți, se vor căsători sper. Iată, li s-au dublat șansele. Au de două ori mai mulți parteneri, la dispoziție, soți, carevasăzică. Dacă vrei poți. Măcar ei. Next generation. Mie îmi este greu, nu prea înțeleg. Dar când crezi că totul este pierdut, vezi că șansa era chiar lângă tine. Mă tot foiam, cum să fac, cum să trec neobservat, să nu mă scap. „Te mănâncă în…” Era colegul meu de birou, un băiat de băiat, orientat. Nu, zic, câtuși de puțin. „Ei, cum, îmi dau seama imediat. Nu trebuie să te ferești, suntem între noi”. Dar, eu, nu, încă. „Încă? A, de ce nu spui așa.Vorbești cu cine trebuie”. Da, zic, uite ce nu înțeleg, ce plăcere poate fi? „Bravo, începi de unde te doare. De prostată ai auzit? Pentru ce ne trebuie prostata?”. Sper că nu pentru adenom. „Lasă asta. De punctul G ai auzit?”. Da, zic, la femei, da cică nu la toate, mă rog, nu m-a interesat. „Știi câte ceva. Ei, bine, prostata nu este un punct, nici ăla sigur, este o linie G, cu atât mai lungă cu cât… Ia ridică-te puțin în picioare. Mda. Îți dai seama? De ce crezi că-și iau unii parteneri gâtul?”. Are și gâtul un punct G așa lung?, întreb. „Nu așa lung. Dar are ceva. Omu…?” Omucidere, zic năucit. ”Nu, omu, omușoor!” Ia-mă ușor, zic gâfâind. „Păi, da, așa se face”, se apropie el de gâtul meu cu o mână, și cu cealaltă… La naiba, zic excedat. „Vezi, se luminează el, prinzi din zbor, de la televizooor”. Nu, nu mă uit. „Nici nu trebuie. Te învăț eu ca Cătălin pe Cătălina”. Văd, zic eu, că cați să mă înmoi cu marea poezie, dar lasă pe lecția următoare. Mai studiez acasă. Și așa și fac. Îi zic nevestei. Uite, la noi cred că nu mai eu am rămas așa înapoiat. Mă simt groaznic. Sunt mulți dispuși să mă ajute. Dar parcă aș zice să repetăm înainte noi doi. „Cum adică”, se miră nevasta cu ochii cât cepele. Eram în bucătărie. De exemplu, cu un morcov. Așa mai subțire. Cu mult ulei de măsline. „Dacă ești de acord să ți-l pun pe urmă în ciorbă.”. Ce era să zic. Știi că nu prea-mi place ciorba cu ulei. „Dar ce ți-a cășunat”, mă ia la rost consoarta. Cum ce, îi răspund demn. Vreau să-mi depășesc condiția, să fiu în rând cu lumea, nu un troglodit care se culcă cu nevasta ca omul cavernelor. „Și ce obții?”, mă chestionează tot mai nervoasă. Cum ce? Intru în vederile lor. Pot avansa fulgerător. Te trezești cu mine director de bancă, poate chiar mai mult. Sau ministru, poate chiar… Sau… Dar de ce ai aruncat telefonul meu. Lunguieț și subțire, lucitor cu vibrații și Swarovsky, doar nu ești nebună să crezi că ne ascultă… „Nu, nu asta, dar mi-e teamă că ți-l bagi în …” Și ca într-o tragedie, privirea ei cătă spre mine, dur.
Kanieț filma. Șansă ratată. Am rămas cu vechile obiceiuri din cauza poziției ei revolute, aș zice chiar bolșevice. Mă ascund în continuare. Dar, ar mai fi o șansă. Pentru toată lumea, viitori și prezenți soți, foști bărbați și femei, cu copii și cu nepoți. Că tot se umblă la Constituție. Poate devine obligatoriu, poate vom trăi clipa în care legea fundamentală – chiar de ce i se zice așa? – să ne scape toți pe toți de povara asta preistorică. Altfel, de ce am mai intrat în Europa?

Sandu Napoilă Ultraretrogradu
(Pentru conformitate Ștefan Munteanu)