Sunt întrebat cu obstinație de ce nu mai vin ”pe sticlă” să-mi proclam păsurile și să zic, fără ocolișuri, ce ziceam. O doamnă îmi scrie că-i e dor de mine ”pe sticlă” și nu știu dacă asta trebuie să mă măgulească.

Sunt inapt, stimată doamnă, nu pentru armata pe care am nădușit-o la infanterie, ci pentru obiectivele comerciale ale multor  televiziuni, iar argumentele care însoțesc dezamăgirile mele politice nu cadrează cu pretențiile și mai multora dintre ele. Presa televiziunilor s-a stricat de tot, interesul oneros bate orice, grupările adunate în jurul unui canal tv duc adesea spre scurgerea de zoaie. Presa – o spun cu amărăciune – a ajuns mai infidelă adevărului decât política. Ce să caut acolo, când mai am de meșterit la paginile cărților mele, grădina mă cheamă să-mi culeg merii, iar Muzeul Pietrei mă așează în postura de a dialoga cu oameni diverși, mulți mai interesanți decât vedetele care au monopolizat admirația națională și care, când nu mă enervează, mă obosesc prin platitudine interesată? Da, și platitudinea poate fi o formă interesată spre a netezi căile manipulării.

Un domn mă acuză de lașitate. N-am fost laș niciodată, n-am fugit când cineva avea nevoie de ajutorul meu, am salvat un om aproape înecat, cu toate că nu știam bine să înot și pe un altul dintr-o împrejurare vecină morții. Am realizat, cum știți, primul ziar dintr-o Casă a Sânteii din care fugiseră toți, în acel decembrie încărcat de speranțe și golit cu totul de ele azi. Am rupt foaia pe care scria numele meu ca revoluționar. Am refuzat orice post de stat, gândindu-mi viața pe cont propriu. Nu mi se potrivește calificativul, iar dacă v-aș contrazice cu alte argumente ar părea că mă împăunez.

Revenind la măgulitoarea invitație de a mă arăta în odăile dumneavoastră, pe ecranul-bazar al comerțului televizat, vă spun atât: Nu-mi mai aflu locul acolo! Dacă vreți să-mi aflați părerile, citiți-mă, fiindcă de scris nu mă voi despărți decât atunci când mă voi despărți de toate. Veniți să stăm de vorbă pe pietrele dătătoare de energie din curțile Muzeului Pietrei. Aici avem răgaz, iar umbrele noastre vor fi proiectate, discret, de soarele toamnei, pe marile ecrane de piatră și veșnicie care ne înconjoară. Cele bune!
Lucian Avramescu