– Dom’le, vine istoria peste noi! Este ici, acuși-acuși bat la ușă alegerile.
– Fugi dom’le de-aci! Noi alergăm bezmetici după istorie și bag seamă că n-o prindem în veci!
Ca să-nțelegi ce vreau să zic, hai să-ți povestesc o întâmplare pe care-am trăit-o azi, pe la prânz.
Mergeam pe Calea Victoriei în pas săltat. Las în urmă, pe dreapta, Casa Vernescu și aproape ajung din urmă doi trecători.El, un domn bine, la vârsta maturității, ea, o doamnă la a patra vârstă. Am presupus că erau mamă și fiu ori poate mătușă și nepot. Bărbatul era îmbrăcat după ultimul jurnal, costum de bani mulți pantofi pe comandă, ultimul model de telefon și toate acestea îi dădeau acea satisfacție dezinvoltă a omului ce înaintează cu pas sigur și apăsat, despicând învolburările vieții în speranța că vor dispărea. Chiar reușesc oamenii ca el să croiască alte drumuri ca variante mai sigure ale drumului principal, mă întrebam studiindu-i atent forma picioarelor și mersul.
Mergea repede, prea repede. În siajul lui se clătina bătrânica încercând să-l prindă din urmă, cu prețul unei respirații șuierătoare, ajungând din când în când să alerge cu pași mici, șonticăiți, împiedicați de oboseală. O priveam din spate. Era îmbrăcată cu o rochie cam ponosită, pantofi din alte vremuri, cu plachiurile șlefuite până la dispariție, dar din piele naturală, gentuță-plic de aceeași culoare la subraț, pălărie de soare cu un model sofisticat, toate dovedind că doar vremurile au sărăcit-o, deoarece se vedea limpede că avusese cândva o perioadă înfloritoare. Când se îndepărta prea mult, bărbatul se oprea să o aștepte, dar niciodată atâta, încât să meargă alăturați. Și cursa bătrânei începea iar. Brusc, am avut o viziune. Îl vedeam pe el ca fiind Istoria, iar pe ea ca fiind Poporul Român. El fugea, ea-l urma șontâc-șontâc, dar repejor totuși pentru vârsta ei. Așa au ținut-o până la intersecția de după Casa Scriitorilor și-ți spun că nu m-am îndurat să-i depășesc, spectacolul fiind total. Când am ajuns la trecerea de pietoni, Istoria s-a oprit, iar Poporul Român a dat buluc în intersecție fără să vadă că semaforul avea culoarea roșie. Am strigat din spate: Opriți-vă, doamnă, iar ea s-a întors mirată, neînțelegând. I-am ajuns din urmă și le-am spus despre cum îmi apăreau, despre cum îi denumisem. Istoria s-a uitat la mine zâmbind condescendent, Poporul român clipind iute și nepricepând aluzia. Am traversat și după vreo câțiva pași m-am întors cu totul, privindu-i atent. Ei bine, n-o să crezi, dar în urma mea Istoria mergea umăr la umăr, pas la pas măsurat, pentru prima oară pe acest drum, cu Poporul Român.
Pricepi dom’le că istoria nu poate fi ajunsă decât dacă va catadicsi să te aștepte?

P.S.

Mi-am zis că-i musai să scriu această întâmplare măcar în formă de schiță, acum, când impresiile erau proaspete. Dar creion,ioc, hârtie, ioc! Cum să fac, Doamne? Dau să traversez Calea Victoriei către hotelul la care-s cazați pe bani mulți aleșii, dar traficul nebun m-a potolit, plus sirenele poliției care spărgeau aerul croindu-și drum spre punctele în care polițiștii mă apără pe mine, cetățeanul. Merg înainte spre fostul hotel Athene-Palace, actualul Hilton. Și ce fac acu’? Intru? Intru! Un autocar tocmai umpluse holul hotelului cu turiști străini. Recepția era blocată, chelnerii umblau cu tăvi pline de cupe cu șampanie, că na, un hotel de cinci stele așa-și întâmpină oaspeții. Întorc privirea spre partea opusă și ajung la concluzia că e vorba despre Biroul Concierge. El, căci un el era, avea o figură jovială, un zâmbet personal suprapus celui profesional, și-l simțeam a fi deținătorul unor povestiri, povești, mai abitir ca mine. E de-al meu, îmi zic. Mă apropii și îmi înfig privirea în ochii lui căprui. Oho, mai avem amândoi și stungăreață! E de bine! Zic: Fiți amabil vă rog, puteți să-mi împumutați un pix, un creion, ceva și să-mi dați și-o coală de hârtie? Sigur, doamnă, se poate? Îmi întinde un pix negru, suplu, cu inscripția „Hilton„ și foaia de hârtie velină. Simt nevoia să dau o explicație necerută. Mi-a venit o idee și-i musai s-o notez, spun pe sub un zâmbet reținut. Unde aș putea să găsesc o măsuță, un scaun, fără să deranjez? Stau câteva minute, doar atât. Vai, doamnă, dar stați cât doriți, în față, la dreapta sunt câteva fotolii, măsuțe, îmi răspunde făcând gesturi largi. Intru în al doilea hol, făcându-mi cu greu loc printre turiștii agitați și mă așez pe un fotoliu-scoică, la o măsuță rotundă. N-apuc să scriu titlul, când văd un chelner cum se apropie cu tava cu șampanie dansând în cupe. Dau să refuz, dar mă răzgândesc pe loc. Ce naiba, că n-o sărăci familia Hilton dacă beau eu o cupă! Mă relaxez, sorbind mărunt, și scriu, rapid scriu, sub imperiul emoțiilor clipei. Apoi sorb pe îndelete restul lichidului aurit care înnobilează brusc băutorul. Mă ridic, cu greu, că tare plăcut mai era și mă îndrept către biroul Concierge. Lui îi sclipeau ochii a râs interior. Doamnă, îmi zice, sunteți un caz unic! Cum așa, întreb susținându-i zâmbetul ascuns. Știți, continuă, mi-au cerut atâția oameni un pix și-o hârtie, dar ca să facă socoteli, împărțeli… Dumneavoastră ați voit să notați o idee?! Sunteți un caz unic, doamnă! Cum adică să-mi restituiți pixul? Nuuu, nici vorbă, niciodată nu am oferit un pix cu atâta plăcere cum vi-l ofer dumneavoastră! Eu susțin arta, doamnă, că dacă nici noi între noi n-o susținem, moare! Nu mai doriți încă o coală de hârtie, că dacă Doamne-ferește, vă mai vine vreo idee pe drum? Scoate de sub tejgheaua din lemn masiv, șlefuit până la strălucire, un teanc de coli, fâcându-mi cu ochiul. Îl iubesc pe acest om, vă declar aici și sper să citească ce-am spus! Vă jur, de-acu-ncolo, cel puțin o dată pe săptămână, am, n-am treabă, mă voi plimba pe Calea Victoriei!