Suntem prizonieri.

Închisoarea are garduri înalte cât cerul,

tuneluri nesăpate, culoare ale morții încă neumblate,

uși încuiate deși-s deschise larg

și praguri suprapuse peste ultimul prag.

De e răufăcătărul condamnat,

de ce e condamnată și închisoarea?

Rămâne-n urma ei un urlet încetat, un  țol putrezit pe un pat,

o urmă de talpă ce a săpat rotocoale în fața înaltului gard.

Pe cât de greu îi e acelui condamnat la o moarte rapidă,

pe-atât de greu îi e  și închisorii

ce nu a greșit, decât c-a găzduit răufăcători un timp mistuit.

Suntem prizonieri.

Sosesc rumori din spațiul abisal,

fantoma Planetei Nibiru ne bântuie,

razele gamma aduc cu ele din final de stea, final.

Oamenii sunt ca o pană de struț  purtată de vânt în pustii.

Cine condamnă „închisoarea Pământ„?

De ce?

Eu o iubesc și în vis  și în gând.

Tu  știi?

Prizonierule,  știi?