Tripticul de Bach, obicei în satele românești

 

Încercând să mă dezmeticesc în această dimineață, după o sumară contabilizare a junghiurilor cu care am depășit cifra șapte cu zero în coadă, mi-am sunat câțiva amici. De unii m-am despărțit ieri în nu știu  ce împrejurare și căutam scuze pentru imperfecțiunile mele de gazdă. Profesorul Irinel Popescu mi-a povestit amuzat că, plecând de la Sângeru, i-a trimis unui bun prieten din Statele Unite, director al unuia dintre cele mai prestigioase festivaluri muzicale de peste Ocean, fragmentul de deschidere a concertului nepotului Alexandru Tomescu din curtea-Muzeu a casei mele. ”Este, i-a scris el, un obicei vechi în satele românești, ca ziua cuiva să fie sărbătorită începând cu Tripticul de Bach. Tripticul face parte din spiritul satelor noastre”. Americanul i-a răspus uluit, felicitându-l, că este ceva unic pe planetă. După un timp, în care l-a lăsat să-și consume încântarea și mirarea, i-a povestit cum e – în realitate – cu concertul la vioara Stradivarius care a adunat în fața scenei de pietră din Sângeru țărani și somități. La noi, la Sângeru, i-am spus profesorului, care a fost aici cu minunata sa doamnă, am avut și un cartier de lăutari faimoși, care s-a cam dizolvat , acum avem și manele în expansiune, e loc de de toate, ceea ce nu-i neapărat rău.

Acum două zile a fost, cu adevărat, un eveniment cultural la Sângeru, la care am cotizat cu partea mea de suflet disponibilă, fiindcă sufletul se împarte mereu, ca tortul, în felii de iubire – de copii, de nație, de văzduh. Unii leagă excesiv momentul de coincidența zilei mele de naștere. Eu îl leg de inaugurarea porții din piatră prahovene, intrare la Muzeul Pietrei, cu motive sculpturale străvechi și șindrilă de piatră. Mai am de  meșterit porțile de lemn învățate – cele vechi – să se deschidă mai mult decât să se închidă, cum ar scrie prietena mea Luiza Rădulescu Pintilie, redactor șef al Ziarului Prahova, aparținând – ziarul – amicului Mitică Cîrstea, care-mi face surpriza primei relatări despre  întâmplarea din 14 august. Caut meșteri lemnari acum și trag nădejne ca pensia mea de la Uniunea Scriitorilor să astupe migălos  costurile, fiindcă prefer să umblu mai departe cu rabla unei mașini de 18 ani vechime, decât să renunț la acest dar făcut comunității care se cere isprăvit.

Distribuie prietenilor

Mulțumesc publicului, nu foarte números, venit – unii au descoperit mai iute darurile mele lichide decât sonurile din Ciprian Porumbescu, dar ăsta nu-i un păcat -, mulțumesc prietenului meu Avinoam Bar Josef, fost ziarist israelian născut în România, de unde a plecat la vârsta de zece ani, azi președinte al Institului Mondial Evreiesc, pentru surpriza de a-l descoperi în public, venit pentru mine de la mii de kilometri, împreună cu fiul său cel mic Ishai, mulțumesc scriitorului Ștefan Mitroi pentru surpriza de a constata că scriitorii pot vorbi cu drag și talent nu numai în cărțile lor, ci și cuvântând despre confrați, mulțumesc prietenului meu vechi Adrian Țuțuianu, de care mă leagă amintiri luminoase nepartinice, ca și colegului meu de universități Bebe Tămagă, venit din Argeș să bem împreună o palincă veche. Gabi Subțirelu, eternul îndrăgostit, a găsit modalitatea de a inventa, pentru acest moment, cea mai curată sonorizare, după ce a venit cu avionul din lumea largă, iar Vali Bolgiu ne-a îndulcit cu metaforele lui inspirate din Urlați. M-a onorat să-i aflu iar la Sângeru pe doctorii Sarafoleanu sau pe Ioan Lascăr, ca și pe vechii colegi din Vălenii de Munte, Luminița Dima, Petre Rudei, unde mi-am consumat adolescența și am încercat primele exerciții de sărut cu cele mai frumoase fete din univers.  Mulțumesc, în final, că așa se face, familiei mele, neamurilor mele, inclusiv celor care m-au uitat, fiindcă uitarea e și ea o formă de răsplată și înrudire.

La Sângeru, Tripticul de Bach, vorba lui Irinel Popescu, confirmă o tradiție culturală a satelor românești. Vacanță plăcută mai departe, România!

Lucian Avramescu