Munţii Bucegi, extremitate estică a Carpaţilor Meridionali, deţinători ai unor mistere nedezlegate încă, străpung cerul cu suliţa lor plămădită din stâncă dură şi istorie de veacuri întregi. Privindu-i de la bază, ţi se arată puntea dintre pământ şi Dumnezeu, pe care poţi păşi cu privirea spre infinit. Înveliţi în păduri de brazi şi pături imaculate de zăpadă, Bucegii te poartă spre lumi neatinse de putregaiul cotidianului urban şi rural. Inima muntelui, dacă ştii s-o asculţi, fredonează muzica vie a naturii, paşnică şi înfricoşătoare totodată. Splendidele peisaje redate pe pânze de mâini talentate, în picturi celebre, nu trebuie să ne îndepărteze de realitatea incontestabilă. Muntele domină, indiferent de anotimp, iar beatitudinea cu care învăluie, aduce cu sine şi tragedii care pot fi evitate respectând barierele impuse de simpla grijă a propriei vieţi.

Cum nu toţi locuim în Predeal – oraș situat la cea mai mare altitudine din România (1030-1110 m) -, trebuie să ne încumetăm la obligatoria parcurgere a traseului de pe Valea Prahovei, dacă vrem să inspirăm ozonul nealterat al judeţului Braşov. Traseul parcurs cu maşina este o adevărată provocare în comparaţie cu prima zi de acomodare cu schiurile pentru începători. Răbdarea şoferilor atinge cote maxime, depăşindu-le chiar, în weekend sau perioadele vacanţelor şi multele minivacanţe date de binevoitorul Guvern. Drumul către mare şi cel către munte, cele mai străbătute, nu doar de români, ci şi de turişti străini, sunt lăsate în paragină de Ministerul Transporturilor, trecut dintr-o mână politică în alta. Investiţiile în transportul feroviar este inexistent de la înfiinţarea în timpul lui Carol I. Construcţia unei autostrăzi care să fluidizeze traficul pe Valea Prahovei pare ceva de domeniul fantasticului sau fanteziei pentru fiecare guvern care s-a perindat la cârma distribuirii banilor în România, în ultimii aproape 30 de ani. Invocarea scuzei că nu sunt bani e desuetă. Avem la îndemână apelarea fondurilor europene, dar la acest capitol, ca la multe altele, ne situăm la coada clasamentului de absorţie. Nu birocraţia ne împiedică să le accesăm, ci calicia nemăsurată a unor politicieni care fac averi uriaşe parazitând pe proiecte din care îşi trag de la 10 până la 80 la sută din valoare, ori la fondurile europene e un pic mai greu. Aici toate cheltuielile se contabilizează, iar şpaga e aproape inexistentă. În consecinţă, nu “câştigăm” nimic, nu ne complicăm cu “hârţogării”. Cine vrea să circule pe şosele, s-o facă în Europa sau Occident, la noi e mai la îndemână arătura. Doar că cetăţeanul român, cu drept de vot, are şi DREPTUL la condiţii minime de confort în preumblările lui prin ţară, mai ales că prin taxe şi impozite, contribuie la dezvoltarea infrastructurii. Dar câtă cerneală nu a curs, şi câte lucruri nu s-au spus pe această temă. Responsabilii de ieri şi de azi, cu certitudine şi cei de mâine, rămân neclintiţi în faţa priorităţilor unei Românii care are tot ce-i trebuie unei ţări prospere, dar îi lipsesc oamenii gospodari care să aibă în celula fiinţei lor un dram de patriotism, rămas moştenire de la străbunii lor care au clădit-o. Păcat de multele locuri frumoase ale acestei ţări, dacă ne împiedicăm mereu în şireturile neputinţei şi ale dezinteresului oficializat.

P.S. Pe pârtia Clăbucet, cele evocate mai sus nu par să afecteze pe cineva. Totul este frumos de la Dumnezeu, totul este scălâmb de la cei de jos care-s sus. Schiorii, începători sau profesionişti, lasă în urma lor dârele victoriei şi pe cele ale depăşirii propriilor limite. Totul se şterge când ajungi în Paradis. Dar cum ajungi aici? Uitarea este esenţială dacă vrei să supravieţuieşti. Uiţi pe unde ai şofat, uiţi cine guvernează ţara, uiţi …La fel cum uitat eşti şi tu!

Giorgiana Radu