
Unde scrie că Ciobănașul din ”Miorița” se lasă omorât?
Identificarea poporului român cu Ciobănașul din ”Miorița” care se lasă omorât ca prostul de ceilalți doi, fără luptă, fără măsuri de protecție, înghițind un destin stabilit de alții care vor să-i ia nu doar turmele, ci și gâtul, e nedreaptă, rezultă dintr-o excelentă carte a lui Viorel Mirea – ”Cultul Miorița”. Mi-a sugerat acest volum care revoluționează o gândire știrbă, preluată pe nemestecate de la un cărturar la altul, până la coborârea în pamfletul miștocăresc de azi, profesorul doctor Ioan Bradu Iamandescu, unul dintre cei mai străluciți alergologi europeni. Ce descoperă autorul Viorel Mirea? Găsește un dacă, un ”de-ar fi să mor” spus de ciobănaș Mioarei năzdrăvane care, ce făcuse în prealabil? Îl îndemnase să aibă alături, când vor veni ăia doi să-l hăcuiască, un câine puternic, devotat, credincios ”Cel mai băbătesc/ și cel mai frățesc”. Păi de ce să-l aibă alături, să se uite cum îi e omorât stăpânul sau pentru o luptă pe viață și pe moarte? Ciobănașul însuși e un tip bine clădit, iar acel ”de-ar fi” strecurat în text, indică doar varianta în care ceilalți doi îl vor dovedi, ceea ce nu e cert. Demonstrația lui Viorel Mirea e mult mai nuanțată, laboratorul lui de eprubete lingvistice distilează înțelesuri subtile, esențe rare care au scăpat dogmei sub care a fost așezată Balada și, dimpreună cu ea, poporul român. Mai mult, acceptând, să zicem, că Ciobănașul moldovan s-ar lăsa jefuit și asasinat, ceea ce nu e în logica mitului versificat, de unde și până unde lejeritatea de a identifica gestul unui individ, cu unul fundamental pentru firea românilor? De unde și până unde suprapunerea identitară – noi suntem el? ”Un individ nu e un popor, nici Mihai Viteazul, nici Ștefan cel Mare, nici Macedon, nici Napoleon nu se confundă sau se suprapun cu vreun popor”, scrie, spre sfâșitul cărții, cu o justificată enervare, autorul.
Leagăn mioritic, popor mioritic a ajuns să însemne România cu nefericiții ei locuitori care stau ca proștii, cu mâinile încrucișate în fața destinului crud. Nu-i așa, pare a zice Mirea, în excelenta lui carte. Are dreptate. Ne mai revoltăm și noi. Cotrobăind atent prin istorie, nu vom găsi doar miorițe plângăcioase, ci destule evenimene în care am pus mâna pe par.Dar sensul cărții lui e mai adânc și e de descifrat. Ciobănașul cu turma de oi mai lăptoase și câinii mai bărbați nu e un învins. E chiar un învingător, aliat cu munții, cu brazii și nemuritor, ca și ei.