AM Press Logo
Muzeul Pietrei

„Vagabond La Drumul Mare”: ZÂMBETUL OCHILOR ÎNCHIȘI (FRANȚA- MOULIN ROUGE)

Suferința că ai călcat pe bătătură raiul iar el te-a coborât ulterior la domiciliu este necuprinsă.
Nu crezi că poate exista un spectacol atât de plin de grație, în care nuditatea- absolut dementă, trece în planul secund, pentru că ochii se plimbă fără încetare pe mișcările lor antrenate încât ai senzația că dansează una și te vezi sorbind laptele imaginilor amazoanelor trase la indigo. Nici nu se poate altfel de vreme ce dacă rămâne vreun post vacant, se înscriu la selecție peste 2000 de fermecături din întreaga lume și este aleasă una și, eventual, o rezervă.
95 de minute incandescente în care “Feeria” prezentată- aceasta este denumirea celui mai bun spectacol al lor, a fost peste măsura ochilor nestând nelăcrimați, peste usturimea palmelor, certându-se una pe cealaltă, aplaudând 80 de dansatori, în majoritate feminine perle, de o frumusețe hrăpăreață, stând capră cu privirea călare pe inimioarele lor și în dreapta- piept în pârg dar în picioare coapte, interminabile, cu o pleiadă de costume ce îți răpește cristalinul, exclamația devenind aer făr’de care nu îndopi.
Acolo, m-am simțit frunză veștejită zburând printre actori, fluture cu aripi dansând- fiind privitor, lacrimă de sudoare- tăvălită pe sânișor, muzică pe valuri, fiind doar…radios spectator.
Nimic, dar nimic nu se leagă cu gașca spectacolelor din lumea largă văzute până acum. E autre chose, n’est pas, cum spune laudativ francezul, dar ce-i…?
Nevoia de a îi bârfi la superlativ m-a mânat către șandramaua istoriei care mi-a apăsat o imagine umflată a anului in care s-au prăpădit Eminescu si Creangă.
1889, Montmartre…Eu si Mihai, sau eu și Emil, sau eu și Doru, sau eu și …unul dintre voi, la masă, cu un pahar de șampanie, cognac sau calvados.
Lângă noi, Paul Gauguin- pictorul genial care l-a zgândărit pe van Gogh- alt nebun frumos, care în viața-i, nu a reușit să își vândă decât un singur tablou, devenind universal după moartea sa, excitat de cearta la băutură, boala sa mentală și briciul cu care, în delir, și-a tăiat urechea, și Toulouse Lautrec- fiu de aristocrați căzut în patima desfrâului, care mulțumea mai târziu omenirea cu tablouri uluitoare, personaje fiind prostituatele de la Moulin Rouge.
E greu să fii normal și să te stăpânești cu atâtea iscusite care își vând carnea sub moara roșie, așa că, privindu-l, încep să îi înțeleg viciul deșertăciunii, dând rest totuși omenirii din aceste relații cele mai faimoase afișe cu spectacolele fetelor, care pot fi găsite și acum, multiplicate, pe tarabele pariziene cu suveniruri, contra a câțiva euro.
Subit, în paharul de șampanie mi-a apărut un mess în care bulele mă intrebau:
– Vrei cancan? Ia-o pe madame Goulue din mrejele “Dezosatului” și invit-o la masa ta!
Trebuie să pun punct.
Madame Goulue era regina neîncoronată a colinei Montmartre, iar “Dezosatul” era slăbănogul dansator care, împreună, țineau capul de afiș al Parisului setos de cabaret și voie bună, de acum peste 130 de ani.
Nu am avut milă față de slăbănog și, cu gândul că urmează o noapte de pomină, am întors-o, am flambat-o, am irosit-o ca la Ploiești, pe cea mai cunoscută săltăreață din istorie că dimineața, devreme, și perinița i s-a părut prea mică.
Încălzită, de vreme, m-a intrebat năzarnică:
– Voulez-vous coucher avec moi?
Atunci mi-am dat seama că toate fetele care flirtau cu masa lui Gauguin și urâtul de Lautrec erau posedate de aceeași întrebare tentantă cu care fetele îi întrețineau.
Mă uit la dânsa, mă uit la slăbănog, și merg mai departe.
Castelanii lumii trebuie să își verse putința în ceva, eu- nu…
În fața mea, aburii au pălit și apare live-ul.
Haite întregi de gingășii îmi macină credința că cea mai frumoasă femeie din lume este soția și soclul pe care am pus-o demult, se clatină.
Melodiile se perindă într-un ritm amețitor, costumele te îmbată de le-ai lepăda, picioarele urcate la cer, wow- le-ai săruta, cununa permanentă- o, Doamne, și luni, si Luna…ai desfăta!
Cancanul lor este cel mai ignorant și cel mai iscusit din lume, în care nimeni nu bârfește și nu este bârfit, nimfele dansează iar noi…noi, bărbații, tăcem mâlc și înghițim în sec la ce se vede sub patrafirele nesfântelor.
Ușor, ușor, mă pierd iarăși în istorie.
La țară, la mine, luxul și opulența nu au loc.
Dacă pe uliță este o nuntă, vizorul meu și al tuturor pleacă spre cea mai chipeșă femeie.
Aici, la Moulin Rouge, binoclul este derutat pentru că toate perlele frumuseții umane aiurezi că sunt concepute de aceeași mamă, iar opulența iese cu mult peste nivelul meu de cunoaștere.
Mă întorc agale.
Cineva, lângă mine, cred că Frumușica- Julia Roberts, îmi îngână exuberant în ureche:
– La vie est belle! La vie est belle!
Rațiunea pare că este în pauză.
Unde mă aflu?
La colțul patului…
Mă uit pe lângă mine și mă trezesc de-a binelea.
Nu mă pot abține și mângâi:
– Draga mea, ce frumos a fost! Nici tu nu ai somn? Și tu te gândești tot acolo? Haide să ne adormim!
Sting lumina.
Lăsăm cancanul.
Fără să forțez, îmi aduc aminte ce ni s-a întâmplat în jurul serii.
Imaginile și întrebarea obsedantă revin în chiotele amazoanelor.
– Voulez vous couchez avec moi? Voulez vous couchez avec moi?
E lună plină…
Plec in zâmbetul ochilor închiși.
Mâine, poimâine, urmează alte feerii.
Sforăi amintirile de cu seară.
Le scot, le bag, le bag, le scot.
Viața-i lungă…
Noaptea-i bună…
…să visăm! !
Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!