Am privit, cu o perseverență aproape antropologică, prin vitrinele lucioase ale succesului politic autohton: conace răsărite din nimic, ceasuri grele cât o sentință, garderobe cu pretenții de muzeu ambulant, tablouri cumpărate mai degrabă după ramă decât după mesaj. Totul e acolo, totul strigă prosperitate. Doar un lucru lipsește constant și suspect: biblioteca.

Nu apare nici pe rafturi, nici în privire, nici în frază. Nu se strecoară în vocabular, nu respiră în gesturi, nu lasă urme în tăceri. E o absență completă, rotundă, perfectă. Ca și cum cartea ar fi un obiect subversiv, iar lectura — o formă de indisciplină civică.
În schimb, avem discursuri. Multe. Gonflate. Umflate cu aerul tare al certitudinii. Avem propoziții care se prăbușesc înainte de punct și idei care nu ajung niciodată la capătul frazei, pentru că n-au de unde să vină.

Parafrazându-l pe La Rochefoucauld, fără delicateți inutile și fără teama de a fi acuzați de elitism: dintre toate speciile de prostie, cea mai supărătoare rămâne prostia cu funcție publică. Prostia investită. Prostia cu legitimație. Prostia care semnează, votează și decide.
Diferența față de prostia privată este una de impact, nu de esență. Cea din urmă rămâne o neplăcere locală. Cea dintâi devine politică de stat.

Iar tributul pe care îl plătim acestei prostii nu este nici simbolic, nici temporar. Este structural. Se plătește în timp pierdut, în instituții golite de sens, în generații educate de oameni care n-au citit nimic, dar au decis totul.

O bibliotecă lipsă într-o casă este o opțiune personală; o bibliotecă lipsă într-o casă de politician este o calamitate publică.

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]