A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu: Cel de Sus nu trebuie să dea lămuriri pentru sentințele care rămân definitive

3 795

Primăvara se cocoaţă noaptea în pomi şi-i îmbracă în mirese. Pomii nu vor să fie mirese. Vișinul din geamul  bucătăriei, cu o scoarță cafenie, de elefant viril, joacă greu rolul de mireasă a zorilor și se prezintă jenat printre mojare și polonice atârnate în cuie. Bate din nou un clopot la biserica de sus și e primul mort din această primăvară în Sângeru. Bunica spunea că primăvara  înfloresc pomii și mor bătrânii. În vremea ei nu se inventase coronavirusul, poate de aceea a murit vara, în iulie, la aproape 90 de ani, întrebând, lucidă și nedumerită, în ultima clipă, ”de ce mor eu?” Nimeni n-a știut să-i răspundă, iar doctorița trimisă de mine de la București n-a făcut decât să constate stingerea.

Am dat din nou ocol grădinii și, uitând că-s mut, am încercat să vorbesc caprelor și poneiței Peticica. Din gură mi-a ieșit un strop de salivă, forma lichidă și dizgrațioasă în care s-au preschimbat consoanele și vocalele mele lichefiate, caznă a creierului care ordonă ceva și iese altceva.

Încerc să mă obișnuiesc cu tristețea, eu care râdeam matinal la piersici și buburuze. Vin că continui jurnalul unui mut și simt în mine un fel de revoltă care ar putea însemna păcatul. Dumnezeu ne vrea într-un fel, iar pedeapsa mea e să nu mai pot vorbi. Dar tot el m-a zămislit având mașinăria cuvintelor funcțională. Dacă m-a defectat nu înseamnă că e și drept. Vina, dacă nu-i a mea, poate fi a lui, Tatăl cu care m-am certat mereu pentru că și-a lăsat răstignit Fiul. Și eu îi aparțin, e drept, nu atât de aproape, așa că mi-a bătut în cuie doar vorbele cu care vorbeam.

Încerc să descifrez cum se înțeleg oile, rațele moțate, privindu-le lung de pe o piatră. Omul, spre deosebire de lighioanele cu pene și blană, a inventat cuvintele care se leagă și sună uneori ca un poem. Eu nu mai pot rosti poeme.

Porumbeii cântă întortocheat pe marginea jgheabului. Masculii se rotesc, au un gângurit sonor, mereu același, care se încheie de obicei cu convingerea femelei să accepte să stea cum vrea el. Dacă vine uliul porumbar, un singur sunet, abia perceptibil, emis de cel care a reperat pericolul, face ca stolul să se ridice în slăvi.

Lebăda e mută, dar se înțelege cu partenerul alb pentru că și ea face dragoste și pui. Cum emite privighetoarea poeme din vârful paltinului, în zori? Nimeni n-a încercat o traducere.

Dumnezeu a dat omului vorbirea aspră sau catifelată, pe care unora le-o ia fără explicații. Cel de Sus nu trebuie să dea lămuriri pentru sentințele care rămân definitive. Eu exersez tăcerea, o tăcere care să comunice, fără să știu limbajul muților. N-am întâlnit-o niciodată ca o bielă manivelă a transmiterii de replici și mesaje.


APRECIAZA ARTICOLUL !

Și totuși… Mă găseam la Cracovia. Eram singur și făceam pași în jurul hotelui care, pe malul Vistulei, dădea într-un parc mare, cu bănci de lemn și alei. Doar pe o bancă, o fată ochioasă și plinuță, citea sub soarele de septembrie o carte căreia, trecând, am încercat să-i descifrez discret titlul, autorul, limba în care era scrisă. Observându-mi curiozitatea, fata, pe care am aflat că o cheamă Roma – ciudat nume pentru o poloneză – mi-a făcut semn că pot să șed și mi-a dat volumul. Era un roman probabil, scris în limba ei, iar scriitorul nu era nici Sienkiewicz, nici Adam Mickewicz, poet romantic… Nu știam cine e și am încercat să-i cer lămuriri, utilizând limbile cu care m-am înțeles prin lume. Din poloneză nu știam decât dziekuje bardzo, pe care-l spuneam la hotel sau magazin. Roma era guralivă prin tăcere, dar comunica mult cu ochii, cu degetele care m-au atins din greșeală.

Am petrecut două minunate zile împreună, ea uitând să mai plece acasă. Nu știa nicio boabă din nicio limbă a lumii, cu excepția polonezei. Și totuși am comunicat. Ca oile, ca rațele, ca lebedele. Ne-am despărțit prieteni, regretându-ne reciproc. Ea spunea uneori cuvinte în limba ei, iar eu le înțelegeam fără să le știu.

Azi sunt cu desăvârșire mut, doar pielea mea și ochii mai pot comunica. Nu ca atunci, dar încă trupul meu vorbește, obosit de seringi, perforat de aparate, mutilat de indiferența de iad a spitalelor. Sunt viu și mort deopotrivă.

Cuvintele îmi lipsesc mai mult decât somnul, rugăciunea și răsfățul. Dumnezeu nu mai vrea să mă audă. Copil fiind, la culcare, bunica mă îndemna să spun cu voce tare ”Tatăl nostru”. De ce cu voce tare? Puteam să mă rog în gând. Poate că bunica se temea să n-o păcălesc și atunci îmi spunea că Atotputernicului îi plac rugăciunile copiilor care trebuie spuse musai cu voce tare.

Azi, luând distanță de rugăciuni, obosit să le aștepte, Dumnezeu m-a pedepsit, el care poartă vina de a ne fi făcut imperfecți, adică după chipul și asemănarea sa.

Creația nu este definitivă, iar moartea a fost introdusă ca o corectură. Nu pentru cei păcătoși, ci pentru toți. Plictisit să țină statistici de păcate, Dumnezeu dă adesea cu barda în nevinovați și mă gândesc nu la mine, susceptibil de comiterea infracțiunii de a iubi iarba, florile, viața, ci la copiii care mor imediat ce se nasc. Dacă judecata de apoi există, ceea ce eu nu cred, ei ce vor fi întrebați, mai ales că n-au apucat să învețe vorbirea și nici n-au avut ce uita?

File din cartea în pregătire (Confesiunile unui mut care a vorbit cândva)

loading...
3 Comentarii
  1. Cornelia spune

    De cateva luni de zile urmaresc cu sufletul strans ceea ce scrieti, cu teama de a afla ceva ingrijorator despre starea Dvs. de sanatate. Citirea celor scrise mai sus m-a intristat mult.
    As fi dorit ca niciodata sa nu aveti motivul sa dati un asemenea titlu unei carti.
    Prin faptul ca in ultimii ani ati ales sa ne lipsiti de placerea de a va asculta in emisiunile TV pare ca ati pregatit, fara sa stiti, aceasta tacere involuntara. De ce asa, Doamne? De ce?
    Va doresc multa sanatate! Piersicii si buburuzele asteapta zambetul cu care i-ati obisnuit, caprele si poneita Peticica asteapta sa va auda. Tot asa si cainele Lupu.

  2. Cleopatra Lorințiu spune

    Superbă poveste, vizuala , sinceră, si totusi imi vine sa plâng…

    1. Emilia spune

      Nu cred ca Dumnezeu ne poate lua fără drept de apel minunile zămislite de el în Natura. Una dintre ele este vocea ta calda, catifelata, care mângâie sufletul fără sa fie însoțită de inflexiuni tandre, ci doar omenești. O voi recunoaște dintr-o mie atunci când o voi auzi din nou. Curând.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site web foloseste cookie-uri pentru a va imbunatati experienta. Vom presupune ca sunteti de acord cu asta, dar puteti renunta daca doriti. Accept Citeste mai mult