A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu: Cât de lungă e Săptămâna Patimilor?

2 616

 

De ce nu mă pot dezlega eu de fascinația cerului? De ce era mai frumos pământul pentru scriitorul Marin Preda, decât cerul, lăsat, cu oarecare lehamite, în proprietatea poeților?

Am încercat, ieri, să găsesc dezlegare unor nedumeriri. Ceea ce n-am apucat să spun e că  iubesc, în măsuri apropiate, dacă nu identice, atât cerul cât și pământul. Pământul e un cer pe care umbli desculț de mic și e învelit nu cu stele, ci cu iarbă. Cerul însă e ruperea contactului cu noroiul, fiindcă pământul are și noroi.

Privind cerul ai sentimentul straniu că pipăi infinitul, cu toate că și cerul și pământul se ating la orizont, unde au o frontieră comună și e de presupus că se termină acolo. Cerul și pământul numără același număr de pogoane și se pupă rotund, pe o margine de infinit, la orizont. De acolo ies, în zori, soarele și seara, luna, ambele misterioase, umede la început, fiindcă orice naștere poartă lichid matern pe piele și pielea soarelui și pielea lunii, până se zvântă, sunt ca niște iezi cerești, fătați de curând.

Și totuși, cerul mă atrage în mod special. Cerul, noaptea, când cad stelele, semnalând, prin dâra lor de foc, că a mai murit cineva, vorbește – dincolo de superstiții – despre iubire. Cele mai pătimașe iubiri se petrec sub plapuma cerului înstelat. Adolescenții, prigoniți de grijile părintești excesive, se refugiază pentru un prim sărut vinovat/nevinovat pe iarba dealurilor sau câmpiei, supravegheați de lună și stele care nu le trădează niciodată secretul. Ei fug de sub tavanul casei, care-i interzice și le dictează popriri, sub cerul care nu are tavan și e ca o fântână care nu se termină, vertical, niciodată.

Cerul păstrează pentru el misterul, inefabilul, acolo ar locui Dumnezeu, ceea ce nu cred, fiindcă El este peste tot și mai ales în noi, când îi îngăduim să fie. Furtunile, zăpada, potoapele vin din seninul lui care se preschimbă brusc. Cerul iubirii devine  pedepsitor.


APRECIAZA ARTICOLUL !

Magii care-l urmăresc pe pruncul Iisus calcă pe nisipul deșertului, dar se uită după o stea călăuzitoare care îi ghidează de pe cer. Când cerul se întunecă, supus, fără să arate revoltă sau supărare, se întunecă și pământul. E o simetrie de conviețuire, iar dacă poeților le-a fost repartizat, spre a-l slăvi, cerul, ei bine, am și eu pogonul meu de cer. Nu i-am făcut măsurători, dar îi știu exact iarba de culoarea azurului pe care umblă îngerii poeziei mele.

Acum suntem în Săptămâna Patimilor. Iisus trece prin suferințele cumplite îngăduite de Tatăl ceresc doar muritorilor. Excepția răstignirii Fiului rămâne pentru mine marea nedumerire a credinței. De ce Dumnezeu a fost un tată nedrept, știind – doar e Atotputernic și Atoateștiutor – că lumea nu va deveni mai bună prin sacrificiul răstignirii?

Nu cerceta aceste legi… Crede și nu cerceta… Primul păcat e să-ți pui întrebări…

Mut fiind, de ceva vreme, am timp să tac și să-mi răspund singur întrebărilor pe care întârzii să mi le pun. Ba nu le pun deloc. Pentru mine, Săptâmâna Patimilor, care nu știu cum se va termina, ține de un an. Pas cu pas, cu încetinitorul, vocea mea s-a stins. În cap fac zarvă, neauzite, cuvintele. Uneori, le scriu. De cele mai multe ori le las să se consume în singurătate și să se evapore în neant. Neantul e tot în cer. Poate de aceea poemele par scrise pe coli albastre și refuză iscălitura pe țărână, fiindcă o șterge vântul. În țărână se duce doar poetul, când îi vine sorocul, fiindcă ne naștem condamnați la moarte.

Mut, vindecat de tristețe, îmi iau de mâini cititorul, care e de obicei cititoare și, fără să-i spun ceva, îl chem să ne plimbăm pe sub merii înfloriți ai grădinii. Nu-i așa că nu băgați de seamă că eu sunt răstignit, bătut în piroanele tăcerii, iar primăvara ne ia în primire ca și când aș fi asemeni vouă, neinfirm? Sărbători cu bine!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva

loading...
2 Comentarii
  1. Mădălina Nelepcu spune

    … oh, maestre! Sunt profesoară de biologie și iubesc, în măsură egală, cerul și pământul, plantele și animalele!
    Cu respect față de suferința dumneavoastră, cred că nu există infirmitate mai mare decât aceea de a fi orb…
    Așadar, vă rog să faceți plimbarea printre merii înfloriți , lăsându-vă amuțit și de frumusețe!!!

  2. A.M Press spune

    Bună, Mădălina! Am mers printre pomi cu ochii închiși. E greu să fii orb. Eu văd, aud, gândesc – sper! – dar am rămas fără capacitatea de a pronunța cuvinte. Sunt mut, după ce o viață am trecut drept un individ guraliv, fără timidități de a se exprima în public și bucuros uneori să vorbesc în șoaptă cuvinte de alint. Cele bune!

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site web foloseste cookie-uri pentru a va imbunatati experienta. Vom presupune ca sunteti de acord cu asta, dar puteti renunta daca doriti. Accept Citeste mai mult