Nicolette Orghidan: Timpul păstrează lacrima din noi

Fiorii vin dar mai și pleacă/ De vină-i graba noastră-n lume/ Nu vrem, dar totuși o să treacă/ Rămânem simplu, doar un nume/.

Și gândul își întinde mai departe brațele invizibile dorind parcă să cuprindă ceva sau pe cineva care odată, cândva, ne fusese alături. Trăim cu sau din amintiri, le chemăm, sau vin ele nechemate, aduc ce fusese odată clipă minunată, iar azi doar un vis. Iau ce consideră că nu ne-ar mai trebui, împachetează în culori și imagini minunate și le pun la păstrat. Odată și-odată vor mai fi bune de arătat, de scos la lumină și de trimis acolo, pe coarda aceea sensibilă a inimii.

Arcuș fi-va gândul și sigur va mai cânta, va mai vibra ca-n anii de demult, dar parcă abia perceptibil. Și dacă n-am ști că inima trimite în Univers vibrația noastră, și dacă nu ne-am fi convins de-atâtea ori că primim la rându-ne vibrații care ating coarda aceasta minunată…

Scrisori? Puține? Dar noianul de gânduri, dar brațele pline de vise, dar petalele colorate de amintiri? Astea-s cred mai valoroase decât o scrisoare.

Știu, unii preferă cuvintele scrise care pot fi citite și recitite de N ori, cuvinte care ascunse după o virgulă sau un punct pot da o altă încărcătură emoțională, pot trimite așa, tacit un alt sens cuvintelor scrise, dar oare, de-atâta citit nu se vor…toci? Se vor șterge treptat, se vor estompa ca literă și frază pe când gândul, visul trăit odată le poți chema când vrei, vor fi la fel cum au fost, chiar dacă vibrația intensității parcă scade odată cu trecerea timpului.

Este instrumentul de selecție al întâmplărilor noastre de-a lungul vieții, pentru că el, timpul hotărăște ce păstrează și ce nu. Păstrează însă sigur zori după zori, păstrează fiori, păstrează lacrima din noi.