Președintele american Donald Trump a transformat imprevizibilitatea sa într-un instrument strategic central al politicii externe și de securitate a Statelor Unite, influențând semnificativ relațiile internaționale și structura lumii contemporane. Această strategie, cunoscută în știința politică drept „Teoria Omului Nebun”, presupune ca un lider să convingă adversarii că este capabil de orice, pentru a obține concesii. Trump consideră că această abordare îi aduce beneficii în relațiile cu aliații americani, însă rămâne deschisă întrebarea dacă poate funcționa și în fața inamicilor săi.

Atacuri, insulte și apropieri controversate

În cel de-al doilea mandat al său, Donald Trump a adoptat o poziție ambiguă, apropiindu-se de președintele rus Vladimir Putin, în timp ce ataca aliații tradiționali ai Statelor Unite. Astfel, a ironizat Canada, sugerând că aceasta ar trebui să devină al 51-lea stat al SUA. De asemenea, a afirmat că ar putea lua în considerare folosirea forței militare pentru anexarea Groenlandei, teritoriu autonom al Danemarcei, aliat important al Americii, și a susținut că SUA ar trebui să preia controlul asupra Canalului Panama.

Angajamentul american față de articolul 5 al Tratatului NATO, care obligă statele membre să se apere reciproc, a fost pus sub semnul întrebării. Ben Wallace, fost ministru britanic al Apărării, a declarat că „articolul 5 este pe suport vital”, iar Dominic Grieve, avocat conservator, a susținut că „alianța transatlantică este, pentru moment, încheiată”.

Dezvăluirile recente din mesaje text scurse în presă au evidențiat o cultură a disprețului în administrația Trump față de aliații europeni. Secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, a descris liderii europeni drept „profitori”, calificativ însoțit de cuvântul „PATETIC”.

La Conferința de la München din acest an, vicepreședintele JD Vance a afirmat că SUA nu vor mai garanta securitatea Europei, marcând o ruptură față de opt decenii de solidaritate transatlantică. Profesorul Trubowitz subliniază că „dacă în trecut țările europene puteau conta pe Statele Unite în probleme de securitate și economie, acum aceste relații sunt negociabile în orice moment”. El mai notează că cei din anturajul lui Trump consideră imprevizibilitatea o armă utilă pentru a maximiza influența Americii, similar negocierilor din domeniul imobiliar.

Strategia lui Trump a dat roade. Cu doar patru luni în urmă, liderul laburist britanic Sir Keir Starmer a anunțat creșterea cheltuielilor pentru apărare de la 2,3% la 2,5% din PIB. La summitul NATO din luna trecută, această sumă a crescut spectaculos până la 5%, nivel atins acum de toate statele membre.

Predictibilitatea imprevizibilității

Trump nu este primul președinte american care a folosit o doctrină bazată pe imprevizibilitate. În 1968, Richard Nixon a aplicat o strategie similară pentru a încheia războiul din Vietnam, încercând să-i convingă pe nord-vietnamezi că este capabil de orice, pentru a-i determina să accepte un acord, a explicat Michael Desch, profesor de relații internaționale la Universitatea Notre Dame.

Julie Norman, profesor de politică la University College London, confirmă existența unei astfel de „Doctrine a Imprevizibilității”, afirmând că „este dificil de anticipat ce urmează de la o zi la alta, iar această abordare a fost constantă în cazul lui Trump”.

În încercarea de a menține sprijinul președintelui, unii lideri europeni au adoptat o atitudine de admirație excesivă. La summitul NATO de la Haga, secretarul general Mark Rutte i-a trimis lui Trump un mesaj prin care îl felicita pentru acțiunile decisive în Iran, mesaj pe care Trump l-a făcut public ulterior, stârnind reacții critice, precum cea a fostului director de comunicare de la Casa Albă, Anthony Scaramucci.

Criticii consideră că această nevoie de admirație și dorința de câștiguri imediate pot constitui puncte vulnerabile ale Doctrinei Imprevizibilității, limitând capacitatea lui Trump de a induce în eroare adversarii.

Adversarii imuni la farmec și amenințări

Rămâne întrebarea dacă această strategie poate influența adversarii. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski, care a fost aspru criticat de Trump și Vance în Biroul Oval, a acceptat ulterior să acorde SUA drepturi profitabile pentru exploatarea resurselor minerale ucrainene.

În schimb, Vladimir Putin pare imun la încercările lui Trump. După o convorbire telefonică recentă, Trump și-a exprimat dezamăgirea că liderul rus nu este dispus să pună capăt războiului din Ucraina.

În ceea ce privește Iranul, Trump și-a promis electoratului că va pune capăt implicării americane în conflictele „eterne” din Orientul Mijlociu. Decizia de a lovi instalațiile nucleare iraniene a fost cea mai imprevizibilă măsură a celui de-al doilea mandat, iar efectele acesteia sunt disputate. Fostul ministru britanic de Externe William Hague susține că această decizie va încuraja Iranul să caute arme nucleare. Profesorul Desch este de acord, anticipând că Teheranul va încerca să finalizeze programul nuclear și să realizeze un test nuclear, urmând lecțiile liderilor ca Saddam Hussein sau Muammar Gaddafi, dar inspirându-se pozitiv din exemplul Coreei de Nord.

Mohsen Milani, profesor la Universitatea din South Florida, consideră că loviturile americane vor consolida regimul islamic din Iran, contrar așteptărilor SUA și Israelului, care mizau pe prăbușirea rapidă a sistemului în urma înlăturării liderilor de vârf.

O încredere în scădere în negocieri?

Pe termen lung, imprevizibilitatea ar putea să nu funcționeze în relația cu dușmanii, iar schimbările obținute în relația cu aliații sunt nesigure. Profesorul Norman avertizează că „nimeni nu va mai dori să negocieze cu Statele Unite dacă nu are încredere că acestea vor respecta angajamentele în domeniul securității”. El consideră că izolarea promovată de curentul MAGA ar putea avea efecte contrare.

Cancelarul german Friedrich Merz a afirmat că Europa trebuie să devină operațional independentă de SUA, recunoscând astfel schimbarea priorităților strategice americane. Potrivit profesorului Trubowitz, „Europa va trebui să-și dezvolte propriile capacități militare, iar acest proces va dura ani de zile”.

Profesorul Desch evidențiază necesitatea unei industrii europene de apărare mult mai robuste, capabile să producă tehnologie și echipamente similare celor americane, precum și un personal militar semnificativ mai numeros, apelând la exemplul Poloniei pentru a estima nivelul necesar de forță umană.

Întrebat dacă Europa a fost cu adevărat alarmată de imprevizibilitatea lui Trump, profesorul Trubowitz admite că aceasta a avut un rol, dar subliniază schimbările profunde din politica americană, unde China a devenit prioritatea principală pentru coaliția MAGA, în timp ce pentru europeni Rusia rămâne o amenințare majoră.

Profesorul Milani consideră că Trump nu dorește să demonteze ordinea mondială creată după Al Doilea Război Mondial, ci să consolideze poziția Americii în fața provocărilor venite din partea Chinei.

Astfel, prioritățile în materie de securitate ale SUA și ale Europei par să se îndepărteze. Deși aliații europeni au reușit să-l mențină pe Trump relativ de partea lor prin elogii și progrese politice, imprevizibilitatea sa face ca această colaborare să fie nesigură, iar Europa a acceptat implicit că nu se mai poate baza pe SUA pentru garanții istorice privind apărarea comună.

În acest context, chiar dacă doctrina imprevizibilității combină alegeri conștiente cu trăsături de caracter reale ale lui Trump, aceasta pare să funcționeze, cel puțin parțial, în relațiile internaționale.

Foto principal: Getty Images

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]