Actriţa Carmen Stănescu, născută când Bucureștii erau încă ”Micul Paris”: „Ne urâm unii pe alţii, aşa cum niciodată nu s-a întâmplat. Un popor e civilizat când îşi respectă bătrânii“

 

Actriţa Carmen Stănescu, a împlinit nu de mult,  în antepenultima zi de iulie ,91 de ani. O putem sărbători și azi, când e deja august. A jucat 30 de ani pe scena Teatrului Naţional Bucureşti. Actriţa, care s-a născut pe 29 iulie 1925, a  trăit o dragoste ca în poveşti alături de soţul ei, actorul Damian Crâşmaru. Carmen Stănescu s-a născut în Bucureşti, când acestuia i se spunea încă „Micul Paris”. A copilărit într-o casă boierească, cu pian, cu mobile aduse de la Viena, înconjurată de o grădină, undeva pe Calea Văcăreştilor, pe vremea când trăsurile aveau ultima staţie în faţa Teatrului Naţional, distrus de bombardamentele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Sensibilitatea unui actor este înmiită, spunea actriţa, într-un interviu. „Fără încredere, fără blândeţe, tandereţe, lacrimă, fragilitate suntem nimic”, sublinia Carmen Stănescu.   „Am fost binecuvantată cu o copilărie frumoasă ca-n poveşti, cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata când plecau la bal… Îmi amintesc că la 6 ani m-au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional – o splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului -, cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le-am văzut mai apoi m-au motivat în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi-am dorit să fiu şi eu acolo sus pe scenă”, a adăugat actriţa. Părinţii au îndemnat-o să devină avocată În ciuda faptului ca părinţii îşi doreau să devină avocată sau farmacistă, Carmen Stanescu a ales un alt drum. Nu crede nici acum că ar fi avut talent pentru altceva decât teatru. „Odată am plâns la sfârşitul vacanţei de iarnă şi am spus că eu nu mai vreau la şcoală, vreau la teatru. Iar tata m-a înţeles şi cu înţelepciunea sa caracteristică mi-a spus: „Da’ tată, dar e ruşine să te duci la teatru dacă tu nu termini şcoala. Aşa că hai să terminăm şcoala cu bine şi pe urmă te duci la teatru!“. M-a convins şi aşa a fost. Pentru că mi-aţi amintit de acea perioadă vă spun sincer că mi-aş dori să văd din nou în jurul meu eleganţă, bun-gust, politeţe, respect faţă de ceilalţi şi decenţă”, aprecia Carmen Stanescu. Înainte de a intra la Conservator, în vara dinaintea examenului, a întâlnit-o pe Mărioara Voiculescu. „Mi-a dat câteva poezii pe care să le pregătesc pentru examenul de admitere în Conservator. Mi-am ales Ispita de George Coşbuc. În comisie erau Maria Filotti, Ion Manolescu, Mărioara Voiculescu, Mihail Jora. M-am emoţionat şi n-am spus decât începutul, de rest habar nu am mai avut. Nici nu mai ştiam cum mă cheamă. Eu am crezut că am picat. Fireşte, nu şi-au dat seama dacă am sau nu talent. M-a salvat Mărioara Voiculescu. A spus că sunt formidabil de sensibilă şi de emotivă. Ceea ce e foarte bine pentru teatru. M-a cerut în clasa ei pentru un an. Pe vremea aceea exista o perioadă de graţie, un an de încercare, şi dacă nu făceai dovada talentului, nu mai erai primit în anul doi”, a mărturisit doamna teatrului românesc. Campioană la tir Sportul i-a placut întotdeauna, de altfel a fost campioană. „Am fost cinci ani în echipa naţională de tir. Am renunţat, pentru că sportivii au o limită, atunci când începi să ratezi, te retragi, nu are sens să continui. Sportul mi-a şlefuit caracterul şi mi-a educat voinţa. Aveam titlul de maestră emerită, prin 1950-1952. A trebuit să mă retrag din cauza teatrului”. Datorită marelui Sică Alexandrescu a lucrat Caragiale, a devenit celebră în „O scrisoare pierdută“, „D’ale carnavalului”; în filmul „Telegrame”, pe care l-a făcut tot datorită acestuia, în „Bădăranii” etc. Alături de Damian Crâşmaru, pe scenă şi în viaţă Este căsătorită cu actorul Damian Crâşmaru, pe care l-a cunoscut în 1955, când i s-a propus să intre în spectacolul cu piesa ”Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, în rolul Don Manuel, înlocuind un actor care se îmbolnăvise. Spectacolul avea un succes enorm la public.  Alienor de Aquitania – „Leul în iarnă” de James Goldman, regia Petre Bokor, 2001 Carmen Stănescu spune ca secretul unei căsnicii stă „în consideraţie, respect, devoţiune a unuia faţă de celălalt. Este vorba despre existenţa sau nonexistenţa unei afinităţi de idei, de sentimente, de sunete, de culori. Este o întâmplare rară. Farmecul unei existenţe comune constă în mii de amintiri care au fost nişte arderi, la origine. Dacă la drum pleci cu dorinţa de a-l bucura pe celălalt, de a-l face să-ţi simtă mereu iubirea, atunci poţi să fii convins că mariajul va reuşi şi că va fi frumos tot timpul. Iubirea trebuie comunicată neîncetat, vorbită, manifestată prin atingeri tandre şi zâmbete luminoase”, afirmp cu tărie actriţa Carmen Stănescu. „Prin adevărul pe care l-am trait prin rol nu trişez” Teatrul, asa cum este el, te consumă, te rupe de realitate, te ţine viu pe scândură, pentru ca numai astfel trăirile tale, emoţiile te ajuta să evoluezi, să inţelegi oamenii cu adevarat. „Viaţa de actor este o viaţă foarte complexă, treci prin foarte multe stări şi trăiri la fiecare spectacol. Este acea viaţă de damnat care nu ştie decât să ardă pentru scenă. Menirea teatrului este una civilizatoare, formatoare. Teatrul pune întotdeauna probleme de rezolvat, cum ar fi laşitatea, minciuna, trădarea, lipsa de nobleţe, mila, înţelegerea, dărnicia. Teatrul e un curăţător de nemernicii ca şi filosofia, ca şi religia. Prin adevărul pe care l-am trait prin rol nu trişez, am trăit intens viaţa unui personaj pe care îl dăruiesc publicului, transmit trăire adevărată. Am intrat în pielea personajelor mele întotdeauna”. Actorul transformă textul scris trecându-l prin el şi dând viaţă acestuia. Pasiunea şi pofta de a realiza cu succes ceea ce ai de făcut te determină să descoperi în tine sursa de energie şi forţa de care ai nevoie, consideră actriţa. „Meseria de actor reprezinta viata noastra. Si eu, si sotul meu am avut parte de o meserie grea, in sensul rolurilor imense pe care le-am jucat cu o mare raspundere de fiecare data. Fiecare spectacol l-am considerat ca o premiera, atat de mult ne preocupa. Daca aveam spectacol intr-o seara, nu ne duceam linistiti la ora spectacolului, cu vreo doua zile inainte incepeam sa ne pregatim. Nu mai vorbesc de repetitiile grele, noptile nedormite cu gandul la rol, la ce trebuie facut. In vremurile trecute se respecta mai mult aceasta meserie. Teatrul National era intr-adevar prima scena a tarii, cu spectacole splendide, de mare succes, cu mari valori, cu salile pline, ceea ce nu mai exista astăzi.” Epifania Ognisanti – „O femeie cu bani” de G.B.Shaw, regia Mihai Berechet, 1964 FOTO: TNB Carmen Stănescu a interpretat roluri diferite în „Tinereţe fără bătrâneţe”, „Muşchetarul român, „Fraţii Jderi”, „Runda a 6-a” etc. „Am putut să fac asta, am avut puterea să mă identific cu atâtea alte multe caractere fie bune, fie rele. Am reuşit acest proces de detaşare a fiinţei mele de viaţa mea şi de a păşi cu curaj şi adevăr în alte vieţi şi de a le trăi convingător zeci de ani pe scenă în teatrul meu Naţional. Consider ca un popor poate fi numit civilizat atunci, când îşi ocroteşte şi îşi respectă bătrânii. Or, la noi s-a pierdut demult aceasta calitate. Ne urâm unii pe alţi,  aşa cum niciodata nu s-a întâmplat”, a conchis Carmen Stănescu. (Text de Loreta Popa)

Citeste mai mult: adev.ro/ob2s9m