Academicianul Eugen Simion: Pentru Lucian Avramescu

Directorul revistei ploieştene Atitudini vechi şi noi (la care colaborez din când în când, în calitatea mea de fiu al urbei) îmi semnalează faptul că prietenul nostru, Lucian Avramescu, trece prin momente dificile. Sper din toată inima să le depăşească. Ca să întăresc acest mesaj amical, întocmesc, în această zi frumoasă de toamnă (20 noiembrie) Tableta de faţă, scrisă repede, pe un colţ de masă.

Îl ştiu de mult pe autorul volumelor Stele pe dealuri, Un liber albatros, Ei aş! Spunea poetul, Nu cer iertare şi încă altele, pe care nu le mai citez aici, îl ştiu de când era mai tânăr şi purta, după moda timpului, plete bogate şi scria versuri de dragoste (Bună seara, iubito).

Îl cunosc, de asemenea, din vremea în care conducea, cu un spirit liber, şi nu o dată curajos, suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului. Şi, mai ales, Tineretul liber, prima publicaţie postcomunistă apărută chiar la 22 decembrie 1989. Îmi amintesc că a publicat aici, în primele zile, un lung interviu cu jurnalistul Gabriel Năstase. Îl întâlnisem în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 (zi care a rămas şi va rămâne, cred, în istorie), în Piaţa Palatului, lângă Biserica Kretzulescu, tocmai când, de pe platforma de pe acoperişul CCului, Nicolae Ceauşescu părăsea cu elicopterul puterea, după douăzeci şi patru de ani.

Distribuie prietenilor

În interviul publicat, repet, peste câteva zile, de Lucian Avramescu în Tineretul liber, evocam impresiile mele despre Revoluţia Română, la care tocmai asistasem. Căci, după părerea mea, a fost o autentică Revoluţie, indiferent cine a pus-o la cale. O veritabilă Revoluţie, deoarece – zice un cunoscut scriitor francez -, când mulţimea iese în stradă, este deja o revoluţie în mişcare. Este ceea ce văzusem eu în acea dimineaţă memorabilă.

Am făcut acest lung ocol ca să ajung din nou la Lucian Avramescu, pe care, în ultimii ani, l-am văzut mai rar. Agitata noastră viaţă postmodernă ne-a îndepărtat unii de alţii fără să ne dăm seama. El s-a retras la obârşiile lui, la Sângeru, nu departe de Chiojdeanca, locul în care m-am născut eu, cu 15 ani mai înainte decât el. Ne desparte un deal, care poate fi considerat şi drept un munte mai mic, în această zonă subcarpatică, locuită de moşneni harnici, cumpătaţi şi mândri. Cumpătaţi şi înţelepţi până la un punct, pentru că, în 1907, moşnenii din Sângeru s-au revoltat şi atunci a curs sânge.
Retrăgându-se în matricea lui stilistică (după vorba lui Blaga), Lucian Avramescu a creat un muzeu în casa în care a trăit bunicul său, o notorietate a timpului. Regret enorm că încă nu mi-am găsit timp să văd expoziţia de pietre de care mi-a vorbit adesea, pregătită încet şi bine, mi s-a spus, de poetul acesta surprinzător, de multe ori, în acţiunile sale.

Lucian Avramescu este ceea ce se cheamă un om de bine, un creator iscusit şi talentat, un bun organizator cultural – aşa l-aş defini, pe scurt. Ca poet a continuat linia tradiţională, cântând dealul mirific ce stă în faţa Sângerului său şi, de asemenea, evocând iubirile sale lumeşti şi spirituale, cu o ardoare bine controlată şi cu delicate reverii romantice.

Nu lipseşte nici ironia bucuroasă de a construi metafore oximoronice, atunci când vrea să ia în răspăr lumea din jurul său. Înainte de a încheia această tabletă dedicată, repet, poetului Lucian Avramescu şi uneia dintre cele mai recente opere artistice ale sale (muzeul pe care l-a creat în satul în care s-a născut), mă uit din nou pe fereastră şi constat că azi Dumnezeu ne-a trimis o toamnă în veşminte regale, cu o lumină moale şi culori de un ruginiu mătăsos. Tot binele, Lucian Avramescu! Toamna argheziană de azi este un semn bun.

(text preluat din revista „Atitudini vechi și noi”, condusă de poetul Gelu Nicolae Ionescu)