Octavian Știreanu: Satul din umbra unui castel în ruine – reportaj

Am fost din nou la casa părintească. De la o vreme, acul busolei care de sărbători se învârtea rătutit spre tot felul de direcții unde să-mi pierd timpul și gândurile a rămas blocat spre locurile copilăriei. Cu vârsta, meleagurile natale capătă un soi de magnetism care dă totul la o parte și ne atrage irezistibil într-acolo, așa cum ne amintim mai degrabă lucruri petrecute departe în timp decât locul unde ne-am pus telefonul.
Poate că în fiecare dintre noi acționează o lege a „atracției universale”, pe care o simțim doar atunci când ne gândim la locul în care am copilărit. Acolo se află ceea ce Lucian Avramescu numea amprenta cosmică a fiecăruia, un fel de „cenepe” identitar pe care-l primim cu prima gură de aer pe care o tragem în piept când ne naștem.

Drumul spre casă trece pe lângă incinta în care zac ruinile unei clădiri emblematice, în jurul căreia a gravitat viața satului multe decenii din secolul trecut. Copil fiind, am prins timpurile în care la Castel (așa scriam, cu majuscule) se organiza Pomul de iarnă și venea Moș Gerilă (cum se spunea pe atunci) pentru toți copiii satului. Era lumină de sărbători, era viață, satul se înviora dintr-o dată știind că la Castel e „serbarea pomului”. Acum, în zilele Crăciunului, nicio lumină, niciun beculeț, bezna îneacă și mai mult zidurile gri, cât a mai rămas din ele, și o tăcere sinistră învăluie vechiul parc, într-un peisaj din care lipsesc numai urletele lupilor.

Castelul a aparținut generalului de artilerie Ioan Perticari, aghiotant al regelui Carol I, și soției sale Elena Davila, fiica lui Carol Davila și sora dramaturgului Alexandru Davila. Domeniul Perticari e pomenit și-n romanul „Răscola”, pe la început, când lui Titu Herdelea, într-o plimbare cu trăsura pe dealurile moșiei, i se arăta în zare „acoperișul roșu al castelului de la Izvoru”. Romanul se bazează pe fapte reale, moșia pe care se brodează narațiunea și unde a avut loc o răscoală fiind la vreo 12 km de Izvoru. De unde să știe ardeleanul Liviu Rebreanu din Tîrlișua despre existența acestui amărât colț de țară numit Babaroaga, de a putut descrie cu atâtea detalii evenimentul din 1907? Marele scriitor își cumpărase o casă la Valea Mare, lângă Pitești și a fost adesea oaspete al castelului de la Izvoru, unde ecourile răscoalei au dăinuit mulți ani, fiind evocat la șuetele boierilor ca un mare eveniment petrecut într-un loc unde nu se întâmplase nimic de decenii.
După 1990, prin procedurile cunoscute, moșia Babaroaga avea să intre în proprietatea lui Constantin Tămagă, fost prefect și senator PSD, inginer agronom de profesie, care a stăpânit-o până nu demult.
Multă vreme, când eram întrebat de diverși de unde sunt de loc, mă mândream să spun că „sunt din zona în care Rebreanu a plasat acțiunea din Răscoala”, vorbind pe nerăsuflate despre castelul Elenei Davila-Perticari. Era semnul de identitate care ne înnobila pe toți izvoranii plecați pe la școli. Dar nu știu dacă în anii din urmă, la aceeași întrebare puteam răspunde că sunt din zona moșiei lui Tămagă…
Povestea acelui castel și, mai ales, genealogia și încrengăturile de familie ale personalităților care au trecut pe-acolo sunt demne de un scenariu de film serial. Dacă aș avea talent pentru așa ceva, l-aș scrie dintr-o respirație…

Din rude mari împărătești, o prea frumoasă fată…
Moșia din Izvoru e atestată pe la 1707, printr-un hrisov brâncovenesc, povestea-i lungă…
Pe la sfârșitul secolului XIX a ajuns în proprietatea familiei boierești Petricari. Un membru al acesteia, Ioan (Jean) Petricari (1851 – 1919), militar de carieră, absolvent al Politehnicii din Paris și apoi al Școlii de Artilerie Fointainebleau, este un om care a făcut istorie, chiar dacă manualele îl ignoră.
Regele Carol I l-a remarcat în Războiul de Independență, pe când Ioan Perticari era locotenent de artilerie, și avea să-l avanseze până la gradul de general, luându-l și aghiotant al său până în 1885.
În 1887, generalul Perticari se căsătorește cu Elena Davila, al doilea copil din cei patru ai lui Carol Davila și Ana Racoviță-Golescu.

elena davila 1

elena davila 2
În 1902, generalul Jean Petricari se retrage din funcția de comandant al Arsenalului Armatei și împreună cu soția sa se stabilesc la Izvoru, unde încep construcția „castelului mare” și a „castelului mic”, destinat oaspeților. Parcul domeniului se amenajează după planurile unui arhitect peisagist francez, celebru în epocă, Edouard Redont.
În paralel, prin grija familiei Perticari, în sat se construiește o baie comunală și se întemeiază primul spital gratuit din mediul rural din Țările Române. În acel spital, care a rezistat până în anii ^70, existau asemenea condiții încât în blocul operator se realizau operații chirurgicale până la o dificultate medie. Pe atunci nu exista isteria spitalelor regionale (la care țăranii nu vor putea ajunge niciodată, din cauza distanțelor și a prețurilor), ci dimpotrivă, concepția lui Carol Davila, creatorul sistemului sanitar românesc, era să construiască spitale și ambulatorii zonale, accesibile locuitorilor de pe o rază medie a distanței.
Din documente ale arhivei castelului publicate în timp de Arhivele Naționale din Argeș rezultă destule informații interesante despre acele locuri. În vremea generalului Perticari şi a soţiei sale Elena, domeniul şi conacul de la Izvoru au atins o mare strălucire, numărându-se printre locurile alese ale protipendadei româneşti.
Elena Davila-Perticari era o femeie frumoasă, un om erudit, cu educație aleasă și o minte strălucită. A studiat la Stuttgart, urmând cursurile Facultăţii de Geografie şi ale Facultăţii de Medicină. A fost domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta şi doamnă de onoare a Reginei Maria, făcând parte din anturajul acesteia, alături de Martha Bibescu, Maria Cantacuzino și alte doamne din înalta societate. Elena Davila a scris „Amintiri din copilărie” şi „Povestea vieţii mele”, volume autobiografice de referinţă pentru viaţa de la curtea regală a României.
Ioan și Elena Perticari-Davila sunt aleși drept educatori pentru Carol II-lea și sora acestuia, principesa Elisabeta. Multe dintre lecțiile bătrânului general de mânuire a armelor și cele de etichetă ale doamnei sale au avut loc la Izvoru, unde își petreceau o parte din timp primii născuți ai Mariei și lui Ferdinand.
În 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, generalul Ioan Petricari este desemnat ofițer de legătură cu Marele Cartier General Italian. Prinde finalul războiului și Marea Unire, dar moare în 1919.
După moartea lui, Elena rămâne să administreze domeniul și averea soțului său. Ea se dedică actelor caritabile în mediul rural, ridicând la Izvoru un monument dedicat eroilor, o școală de arte și meserii pentru comunitatea locală, două școli și două grădinițe. În perioada celui de-al doilea război mondial, domeniul de la Izvoru adăpostește refugiați din Basarabia.
În 1948, domeniul se naționalizează. Puseele revoluționare ale distrugerii n-au lipsit nici atunci. „Să dărâmăm castelul și să-l împărțim cărămidă cu cărămidă, pentru că asta înseamnă comunismul!”, strigau agitatorii locali, vestitori ai zorilor noi comuniste. Cam așa se striga și în decembrie 1989 despre Casa Poporului, de data asta nu în numele comunismului., ci al democrației… În frenezia naționalizării, când unii și-au tras câte-un glonț în cap, iar alții jubilau că le-a venit rândul să se îmbogățească, la Izvoru s-au găsit câțiva oameni înțelepți și cu autoritate față de înfierbântații de pe ulițe, care au potolit spiritele convingând că așezămintele Perticarilor nu trebuie distruse, întrucât ele pot căpăta altă destinație, folositoare tuturor. Castelul a fost salvat, iar pe domeniul Perticari s-a creat un IAS care a ținut în viață și castelul.
Ceea ce s-a reușit în 1948 – blocarea tentativelor de dărâmare – nu s-a mai reușit, însă, după 1990. În anii de după revoluție, castelul de la Izvoru a fost cuprins și el de vîlvătaia distrugerilor ce se întinsese în toată țara.

Nepotul lui Ion Ghica, primar la Izvoru
Elena și Jean Perticari n-au avut copii. Au înfiat o fetiță, născută în ianuarie 1908, pe nume Ioana. Fetița ar fi fost găsită de generalul Perticari pe când se plimba cu șareta la hotarul câmpului, într-un frumos coș împletit și în straie curate, dar folclorul local spune că el nu era deloc străin de venirea pe lume a copilului. Elena a acceptat, însă, cu înțelepciune povestea despre „pruncul găsit pe câmp” și a acceptat înfierea fetiței pe care a crescut-o și educat-o ca pe un copil natural al său.

jean perticari 1
Ajunsă la 19 ani, Ioana Perticari s-a căsătorit în 1927 cu Matei Ghika Cantacuzino, nepot de bunic al lui Ion Ghica, unul dintre cele mai complexe și histrionice personaje ale istoriei naționale: scriitor, economist, diplomat, om politic, bey (guvernator) al insulei Samos pus de turci, de 5 ori prim-ministru (al României în trei rânduri și câte o dată în fiecare principat), ministru al Afacerilor Străine, preşedinte al Academiei Române etc, etc.. Ion Ghica a avut 10 copii, al 9-le se chema Nicolae. Matei Ghika, ginerele Ioanei Perticari Davila, era copilul acestuia.
Ioana Perticari a divorțat de Matei Ghika la câțiva ani după căsătorie. Au avut doi copii, Ioana Ghika (1929-2005) și Irina Ghika (n.1930). Tatăl fetelor, Matei, a fost și primar al comunei Izvoru, pe când locuia cu familia la castelul soacrei sale Elena Davila.
Matei Ghika a fost un personaj pitoresc. Se născuse în 1906 la Florești, în castelul Micul Trianon, proprietate a familiei, și a murit în 1988 în Venezuela. Ofițer și aviator de de mare performanță, Matei Ghika a stabilit în 1938 un record național la timp de zbor, de 24 ore și 21 minute. După divorțul de Ioana, s-a mai căsătorit încă de patru ori.
În timpul războiului era încadrat în escadrila de bombardiere aflată la Ianca, având misiunea să bombardeze pozițiile sovietice din nordul Moldovei. De la acea bază militară, Matei Ghika Cantacuzino a reușit să dezerteze cu avion cu tot, în iunie 1944, scoțându-i din țară pe Max Auschnitt și alți doi pasageri importanți, pe care i-a dus cu bombardierul său până în Cipru. Povestea acestei prime evadări a lui Auschnitt este demnă de un film de aventuri și se găsește documenată în arhivele CNSAS. La 14 iulie 1944, Curtea Marţială a Armatei a 3-a l-a condamnat pe Matei Ghika Cantacuzino „la moarte şi la degradare militară, confiscarea averii şi 10.000 lei cheltuieli de judecată pentru dezertare la inamic”.
În august, însă, se schimbă situația odată cu întoarcerea armelor. Dezertorii aveau să fie priviți ca eroi. Procesul lui Matei Ghika s-a rejudecat rapid, în octombrie, iar aviatorul-fost dezertor a fost achitat. Ceva în genul proceselor cu dus-întors ale lui Pacepa. În 1945 s-a reîntors și fugarul Auschnitt, dar acesta, văzând încotro se-ndreaptă politica, și-a încheiat socotelile, a luat registrele cu averea lăsată și a plecat definitiv din țară în 1946. A murit în SUA, în 1959.
Matei Ghika n-a rămas mai prejos și a reușit o a doua evadare în toamna anului 1946, tot la manșa unui bombardier militar de același tip ca prima dată și tot după un scenariu policier ce depășește imaginația Hollywood-ului. De data asta i-a săltat la bord pe Mihail Fărcășanu, liderul tineretului liberal, pe soția acestuia, Pia, fiica poetului Ion Pillat, ea însăşi viitoare scriitoare şi pe Vintilă V. Brătianu, fost pilot de vânătoare pe frontul antisovietic, mai cunoscut ca fiu al fostului lider liberal şi prim-ministru al României, Vintilă I.C. Brătianu. Survolând Iugoslavia lui Tito, piloţii comunişti sârbi, ridicaţi la alarmă, au deschis focul asupra avionului pilotat de Ghika şi, spun unele surse, l-au atins şi au fost cât pe ce să-l doboare. Norocul l-a ajutat şi de data aceasta pe aviatorul român care a reuşit să iasă cu bine deasupra Mării Adriatice, apoi să aterizeze la Bari.
Câţiva ani, Matei Ghika a rămas în Europa, pe la jumătatea anilor ’50 se afla la Paris, unde conducea un grup anticomunist al emigraţiei române. Apoi, s-a mutat când în S.U.A., când în Canada, după care s-a dus în America de Sus, în Venezuela, unde a încetat din viață în 1988.
Soția lui Matei Ghika Cantacuzino, Ioana Perticari, a murit în 2004. Fiica ei și a lui Matei, deci nepoata Elenei Davila, Irina Ghika Cantacuzino, a venit la Izvoru în 2017, pe când avea 87 de ani. A participat la inaugurarea unei agroferme ce pâlpâie pe terenul din jurul castelului, atâta cât s-au îndurat autoritățile române să-i mai retrocedeze. Restul averii, pădurea și suprafețele agricole roditoare de pe dealurile unde se plimba Titu Herdelea au ajuns sub stăpânirea unuia dintre pirații afacerilor din Argeș, un individ veros care a băgat spaima în locuitorii satului cu gipanele, bodigarzii și câinii lupi de care logofeții săi sunt înconjurați când descind în forță pe tarlalalele izvoranilor.

UE a bătut la castel în poartă; n-a răspuns nimeni
Un exemplu despre cum am reușit să ne batem joc – nu numai de foștii proprietari, ci de noi înșine, în cele din urmă – îl reprezintă situația de pomină în care s-a derulat timp de vreo două decenii așa-zisa retrocedare a averii familiei Ioan și Elena Davila-Perticari.
Moștenitoarea directă, Irina Ghika Cantacuzino, fata Ioanei și-a lui Matei, a fost căsătorită cu politicianul francez Xavier Deniau, fratele mai mare al academicianului, europarlamentarului, deputatului, jurnalistului și fostului ministru Jean-Francois Deniau, o personalitate cu totul excepțională a Franței.

Irina Ghika Cantacuzino
Xavier Deniau a fost timp de 38 de ani deputat în Adunarea Națională a Franței și primar la Escrignelles, pe valea Loarei, timp de 36 de ani (în Franța cele două calității nefiind incompatibile). A fost secretar de stat sub președinția lui Georges Pompidou, secretar general al Francophoniei, membru al delegației franceze la ONU și, apoi la NATO, membru al Academiei de Științe de peste mări, membru corespondent al Academiei de Științe Morale și Politice etc etc.

Acest om și-a manifestat interesul față de soarta domeniului de la Izvoru al soacrei sale Ioana Perticari, fiind dornic să ajute la conservarea castelului. Într-o vreme, a trimis chiar niște fonduri cu care „ai noștri” au făcut ce-au vrut, iar din restul taman bine că au stricat alura castelului, trântindu-i pe exterior, de ochii lumii, o plasă de Buzău și o tencuială de ciment de parcă zideau un buncăr.
Xavier Deniau, ginerele Ioanei Perticari, a decedat ăn 2011. Fiul său, Francois-Xavier Deniau, a urmat calea unchiului și tatălui, intrând în diplomație în 1981, pe când avea 26 de ani. A fost ambasador în mai multe țări, între care și Serbia (2010 – 2014), a fost membru în reprezentanța permanentă a Franței la UE, apoi reprezentant permanent al Franței la Oficiul Națiunilor Unite și la organizațiile internaționale din Viena etc, etc. După 2014 s-a retras la Versailles, rămânând expert în negocieri economice la Comisia Europeană. Aviz amatorilor de rediscutare a PNRR…

Șansa ca oameni de un asemenea calibru să aibă o ancoră istorică în România, să ne treacă pragul și să ne ofere sprijin de tot felul a fost batjocorită de corupția, îngălarea și prostia unor autorități incalificabile. Nu e vorba aici doar despre primarii comunei, care, să fim serioși, n-aveau ce să facă în afară de a le oferi oaspeților un pahar cu apă rece. Politicieni ai Franței de asemenea anvergură trebuia să fie primiți la nivelul cel mai înalt al diplomației române, să aibă loc discuții, să fie explorate modalități de colaborare, ce putem oferi noi, ce pot face ei ș.a.m.d. Nu trebuia așteptat ca oameni importanți din străinătate, legați într-un fel sau altul de țară, să ne vină ei la ușă, ci astfel de conexiuni ce ne puteau fi de mare ajutor trebuia căutate peste tot în lume la inițiativa noastră, de ambasade, de SIE și Parasie, de consulii onorifici etc. Iar când ne-am trezit pe negândite că ne caută astfel de oameni, le-am trântit ușa în nas.
Pentru cei neobișnuiți cu locurile, este greu de imaginat că sub ruinele de-a dreptul sinistre ale celor două castele din Izvoru sunt îngropate pagini memorabile ale unui colț de istorie națională. Documente de arhivă cercetate și publicate de oameni luminați ai Argeșului atestă că la castelele de la Izvoru, în răstimpuri diferite, veneau Regele Ferdinand şi Regina Maria, Carol al II-lea învăţa meşteşugul armelor, Nicolae Iorga petrecea momente de tihnă în parc, în bibliotecă Alexandru Davila, fratele Elenei Perticari-Davila, scria „Vlaicu Vodă”, iar Liviu Rebreanu completa documentarea pentru romanul Răscoala.

Vremurile luminate de atunci zac sub lespedea indiferenței celor care pot și a neputinței celor care vor. Neputința adunată în timp a pus peste localnici zgura resemnării. Celor mai vârstnici, ruinele castelului le-au intrat în peisajul sufletului. S-au obișnuit cu nu se poate și asta e…Iar puținii tineri rămași în sat nu prea știu despre „cum devine chestia” cu acel castel, habar n-au cum arăta și ce se întâmpla pe-acolo, n-are cine le spune și poate că nici nu-i interesează.
Preotul paroh Nicolae Fratea a rămas printre puținii oameni sufletiști și sensibili la istoria locurilor. A fost amfitrionul de suflet al rudelor doamnei Irina Ghika Coantacuzino la toate venirile lor în sat. Una dintre primele slujbe după numirea sa ca preot, acum un sfert de veac, s-a întâmplat să fie întru pomenirea celor decedați din familia Davila-Perticari, la rugămintea doameni Irina, venită chiar în acele zile la Izvoru. Prin stăruința părintelui Fratea pe troițele din curtea bisericii Sf.Nicolae ce era pendinte castelului, au fost puse două plăci din bronz ce amintesc de Elena Davila-Perticari și de Matei Ghika Cantacuzino.
Nelu Gheorghiță, vecin gard în gard și leat de-al meu, care a fost primar pe când avea 25 de ani, era unul dintre cei mai tineri din țară, om priceput la multe, isteț din naștere și citit din voință, veșnic preocupat să mai meșterească te miri ce prin bătătură, la subiectul acesta mai are resurse doar pentru revoltă. Dar îi trece repede. Monumentul eroilor neamului ridicat de Elena Davila ar trebui refăcut. Statuia unui eminent fiu al satului, Acad.dr. Gheorghe Marinescu-Dinizvor – un spirit enciclopedist, medic infecționist, poet, scriitor şi istoriograf – a fost vandalizată. Pe locul fostului spital pasc oile și nasc pisicile. Iar „castelele” abia se mai țin în picioare, şchioape şi dezvelite. Nu se știe pentru cât timp.

Moștenirea domeniului, așa ciuntită cum a fost, a încăput pe mâna unor neisprăviți, ca să mă exprim elegant. Doamnele din familie, stabilite demult în străinătate, au fost prea credule și prea fragile în fața șmecherilor care au adulmecat prada. Mulți au roit nu în jurul castelului, în care trebuia băgați bani, ci al sutelor de hectare arabile și de pădure care făceau parte din moștenire. Într-un târziu, prin 2016 s-a creat un ong, Asociația „Domeniul Perticari-Davila”, ce-și propune să readucă la viață partea simbolică pe care moștenitorii au mai putut-o recupera din domeniul întins și strălucitor de altădată. Dar nici aici lucrurile nu sunt prea clare.
Singura certitudine o reprezintă indiferența autorităților. Demnitarii francezi din familia Deniau, legați de Izvoru și care puteau fi băgați în seamă măcar din politețe, n-au mai fost căutați de nimeni în anii dincoace. Iar la București, PNRR-ul scris de niște aventurieri alocă pe sub masă fonduri pentru consultanță, un fel de parandărăt cu acte, pentru văruirea vechilor pușcării și pentru alte bazaconii, dar nu și pentru refacerea unor astfel de istorii.

Aflat cândva în lumina ce iradia dinspre castele, satul Izvoru își strecoară anevoie viața prin umbra unor ruine. Și-ncearcă să sufle în spuza unor povești pe cale de-a se stinge și-acestea definitiv.

Izvoru 3

Izvoru 4

Izvoru 8

Izvoru 9

Izvoru 10

Izvoru 11