ANA LUCIANA AVRAMESCU: CÂND SCRIU – ÎMI SPUN POVESTEA, CÂND PICTEZ – ÎMI ARĂT POVESTEA, IAR CÂND CÂNT POVESTEA PE CARE O CREEZ POATE FI ASCULTATĂ

 

Luiza Rădulescu Pintilie, ziarul Prahova

Zidurile de piatră şi grinzile care poartă încă „viaţa” lemnului din care au fost cioplite ale Muzeului Pietrei de la Sângeru şi-au adăugat, în acestea zile, culorile unui univers văzut cu ochii unei tinere pictoriţe de 12 ani, cu toate trăirile ce alătură candorii şi sincerităţii o maturitate, o căutare şi o deschidere venite dinspre orizonturi mult peste hotarul vârstei sale şi cu binecuvântarea de a fi fost dăruită cu talanţii unor înzestrări de talent şi de har ce-i fac cu atât mai frumoase, dar şi mai dificile, alegerile. Ana Luciana Avramescu- căci despre ea este vorba- este fiica poetului Lucian Avramescu şi tocmai a trecut în clasa a VII-a, la Şcoala Sângeru.
La cinci ani, Luciana a descoperit grafica pe calculator, a desenat cu bucurie soarele, nori, pomi , case, flori şi oameni, apoi tatăl său a „ tradus”, cu priceperea-i atât de cunoscută de poet, dublată deopotrivită de o frumoasă mândrie părintească, imaginile în versuri şi împreună au semnat cartea al cărei nume a venit mai mult decât firesc: „Bucurii cu poezii”. Înconjurată în casa-muzeu de cărţile valoroasei biblioteci de familie şi numeroase lucrări şi albume de artă, modelată cu fineţea filigranului în apropierile ei de lumea frumosului şi a valorii în cele mai diverse forme de exprimare, nu e de mirare că Luciana a lăsat să se dezvăluie, atât de timpuriu, şi înclinaţia către scris, şi pe cea pentru muzică- interpretată vocal, dar şi la pian, şi pe cea pentru pictură. Pentru fiecare dintre acestea, cei care ştiu să „vadă” sclipirile de diamant spun că are înzestrări reale, care o vor duce departe. Iar cea dintâi expoziţie personală de pictură pe pânză-„Cu şi fără nori”- vernisată în urmă cu câteva zile, a fost prilejul reînnoirii unor asemenea aprecieri. Cum vede, la rândul său, Ana Luciana Avramescu întâlnirea cu pânza albă şi expoziţia ce îi marchează oficial debutul ca pictoriţă, puteţi afla în dialogul ce urmează:expoziție 3

– Ai desenat, ca orice copil, mai întâi cu creioane colorate pe simple coli de hârtie, apoi pe pietre şi acum, la 12 ani, tocmai ai vernisat prima expoziţie personală de pictură pe pânză. Cum a fost drumul până într-un asemenea moment, pentru care meriţi sincere felicitări?

– A fost plăcut. Ca orice copil am început cu cărțile de colorat și au urmat toți pașii normali până să ajung aici.

– Nu te-am întrebat deloc întâmplător despre drumul spre pictură. Fiică a cunoscutului poet Lucian Avramescu fiind, ai crescut printre cărţi şi scrii la rândul tău frumos, semnând periodic într-o publicaţie naţională. Studiezi pianul, ai o voce melodioasă. Şi pentru toate aceste preocupări te bucuri de aprecieri. Dar tu în ce simţi că te regăseşti cel mai bine: în cuvinte, în culori, în acordurile muzicii ?

– Toate pentru mine înseamnă spunerea, arătarea sau ascultarea unei povești pe care o creez. Nu știu în ce mă regăsesc mai mult. Momentan toate sunt cam la același nivel.

– Ce simţi când te afli în faţa unei pânze albe şi ce îţi place cel mai mult să pictezi ?

– Nu simt nimic. Sper să nu râdeți! Sunt departe de gânduri și de cuvinte. Pur și simplu sunt îndreptată cu toată atenția spre pictură. Îmi place să pictez orice. Niciodată nu pornesc de la o idee concretă. Pun vopsea pe pânză și la final văd ce a ieșit, dacă e un peisaj sau o pictură abstractă.

– Câte lucrări sub semnătura Ana Luciana Avramescu reuneşte expoziţia şi ce ai vrea să le spui despre ele acelora care nu pot ajunge la Muzeul Pietrei să le vadă ?

– Am expus în jur de 65 de lucrări, iar celor ce nu pot ajunge la muzeu le transmit că picturile mele sunt ceea ce e departe de normal. Mă pricep la cromatică, însă faptul că încă nu deprind forma lucrurilor pictate le face mai speciale. Celor care au fost le mulțumesc pentru căldura cu care au privit munca mea și au reconpensat-o, fiindcă unii au vrut lucrări de la mine.(n.n- Expoziţia rămâne deschisă în următoarele două luni şi poate fi vizitată zilnic, ca și celelalte colecții ale Muzeului Pietrei, în condițiile legii – număr de vizitatori limitat, mască de protecție în spațiu închis. De asemenea, în curând, pe site-urile AMPress și Muzeul Pietrei vor fi publicate fotografii ale lucrărilor semnate de Ana Luciana Avramescu, iar cei interesaţi vor găsi şi date legate de posibilitatea achiziționării lor).expoziție 2

– Ce te-a emoţionat cel mai mult la vernisajul primei tale expoziţii ?

– Singurul lucru trist a fost acela că nu l-am mai auzit pe tata vorbind .

– Denumirea expoziţiei – Cu şi fără nori – are pentru tine o semnificaţie aparte ?

– Da. Primele 10 tablouri pictate de mine aveau ca simbol norii. Cel puțin patru nori se aflau într-un tablou. Norii cei mai expresivi sunt desenați pe cer, nu de mine.

– Tocmai ai trecut în clasa a VII-a şi ştii că noi, oamenii mari, obişnuim să întrebăm: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Aşa că te rog să îmi dai voie să îţi pun şi eu această întrebare.

– Poate o să vă surprindă faptul că nu știu ce vreau să mă fac când voi fi mare. Voiam să fiu doctor, apoi coafeză, apoi make-up artist, apoi scriitoare, apoi cântăreață. Nu se leagă nimic momentan în capul meu.

– Dincolo de bucuria de a-ţi prezenta lucrările publicului, ştiu că ţi-ai propus să donezi banii obţinuţi din vânzarea tablourilor Muzeului Pietrei. Cel căruia i-a dată viaţă tatăl tău şi în care uneori eşti ghid. Ce reprezintă acest muzeu pentru tine ?

– Acest muzeu reprezintă pentru mine locul cel mai frumos. Locul unde mă simt cel mai bine, și locul numit ACASĂ. ACASĂ este locul unde îți sunt părinții și unde îți este cel mai bine.

– Nu aş vrea să încheiem acest dialog- pentru care îţi mulţumesc- fără să aflu care este culoarea preferată- şi de ce – a unei tinere frumoase şi talentate, de 12 ani, crescută şi educată în armonia atâtor preocupări atât de alese şi de luminoase.

– Îmi place cel mai mult nonculoarea ”negru” pe care totuși o consider culoare. Cu toate că pictez mai mult cu vopsele deschise, o să am întotdeauna o mare plăcere să port și să văd lucruri negre.