Ana Luciana Avramescu: Scrisoare către tine, tată (4)

luciana si tati

Bună, tată! Nu ți-am mai scris de mult. Nu-mi dau seama dacă din frică pentru că nu-mi vei răspunde, sau din cauza avalanșei de care am avut parte în ultima perioadă în viața mea.
Mi-am adus aminte de o replică pe care mi-ai dat-o acum mulți ani. Te îmbolnăviseși și te-am întrebat: “O să fii aici mereu pentru mine, nu?”. Mi-ai răspuns: “Până când moartea ne va despărți, dar și după. Promite tati!”
Moartea era un termen prea greu pentru mine atunci. Nu voiam să înțeleg, să accept, să realizez că într-o zi nu va mai fi doar un cuvânt.
Am plâns mult după răspunsul tău.

O să-l citez pe Nicolae Iorga care spunea: “În viață pierdem ani, iar de la moarte cerșim o clipă”. Tu n-ai mai cerșit acea clipă, în schimb am implorat-o eu pentru tine. N-o să uit rugăciunile mele de ore în șir în care ceream timp. Timp pentru tine. Timp pentru noi. Când finalul se apropie, nu e niciodată îndeajuns timp pentru rămas bun. Noi de fapt nici nu ne-am luat rămas bun, pentru că am căzut de comun acord că tu indiferent cum, o să fii aici mereu. Trăiești prin tot ce ai lăsat. Trăiești prin mine. Trupul e al meu, dar sufletul e al tău. Pașii sunt ai mei, dar pe urmele lăsate de tine. Aerul pe care îl respir astăzi, tu l-ai respirat primul. Mintea e a mea, dar gândurile duc tot la tine. Și pot continua așa în veci.

Zilele acestea, când făceam ordine prin lucrurile mele, am găsit o cămașă. O cămașă pe care am luat-o de la tine chiar în ziua înmormântării tale. Am ascuns-o ca nimeni să nu o ducă la spălat. Avea mirosul tău. Iată, la doi ani și două luni, de când ai plecat, am găsit-o. Mirosul tău încă este. Am stat o oră cu cămașa ta în brațe, tulburată de faptul că te-am simțit din nou. Am crezut că delirez. M-am dus la mama și mi-a confirmat și ea. Nu m-am smintit. Chiar așa e. O parte din tine e în acea cămașă. Am păstrat-o la loc sigur, și de fiecare dată când îmi va fi dor, o s-o îmbrățișez ca și cum ai fi tu. Ca să te simt cu adevărat, ar trebui să-mi pot îmbrățișa sufletul, dar încă n-am învățat să fac asta.

Tu ai reușit o performanță. Toată lumea moare, dar nu toată lumea trăiește cu adevărat. Tu ai trăit atingând câte un țel în fiecare zi. Vreau să învăț asta de la tine. La moarte suntem prezenți cu toții, însă așa cum spunea Mark Twain, “un om care trăiește din plin, este pregătit să moară oricând“.

Tu erai pregătit. Știai că n-ai trăit degeaba. Însă ai fi fost pregătit să și trăiești. Mai aveai un singur scop de îndeplinit, dar ai avut multă încredere în mine că mă voi descurca.  Scopul eram eu. Introducerea mea în viață. Mi-ai dat de înțeles de multe ori că sunt pregătită. Îmi povesteai că tatăl tău a murit când erai foarte tânăr, că asta te-a călit într-un fel, dar atunci nu realizam că îmi spui asta pentru că o să mi se întâmple și mie.

M-am lovit de o stâncă uriașă în ziua în care ai plecat, și de atunci totul s-a schimbat. Mi-ar plăcea să avem o discuție acum, după atâta timp. M-ai mai recunoaște? Luciana ta a crescut, dar seamănă cu tine. Știu asta!
Rămas bun, tată! Încă te aștept, ca și când..!

Parteneri