Mame, soţii, fiice ale unor deţinuţi politic sau femei având amprenta de „duşmană a poporului“ pusă după regulile absurde ale regimului comunist au fost închise ani grei în temniţele comuniste. Vă prezentăm câteva din mărturisirile femeilor care au suportat tortura, nesomnul, frigul, foamea pentru că au ales să stea drepte în faţa unui regim care le voia în genunchi.

Născută în 1912, Elisabeta Rizea, „eroina de la Nucşoara“ a sprijinit, împreună cu soţul ei, gruparea anticomunistă condusă de comandantul Arsenescu. Numită „duşman al poporului“, ea a fost închisă, torturată, plimbată prin temniţele de la Jilava sau Mislea. A suportat 12 ani de puşcărie, având mereu o vorbă, chiar şi când era bătută peste stomac de căpitanul Cârnu sau când i s-au strâmbat picioarele şi degetele de la mâini: „Până mor, eu tot aşa lupt“.

Nu şi-a trădat familia şi nici pe ceilalţi partizani, iar după ce a fost prima dată eliberată din închisoare, după ce a fost eliberată, a continuat să-i ajute, ştiind că este urmărită de Securitate. A rămas sub supravegherea permanentă a organelor comuniste până la căderea regimului. În 1992, povestea Elisabetei Rizea a fost prezentată în emisiunea „Memorialul durerii”, devenind de atunci un simbol al rezistenţei anticomuniste. S-a stins din viaţă la 6 octombrie 2003, într-un spital din Piteşti.

„Când m-a bătut cel mai rău Cârnu (n.r. căpitanul Cârnu Ion, Securitate), m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.

Şi mi-a fost frică că atunci eram şi eu grăsuţă, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!». (…) 

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceţi să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldaţi acasă. (…) M-a dus şi m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, aşa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi şi niagră ca bluza. Şi dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.“ (Din volumul Elisabeta Rizea – Povestea Elisabetei Rizea, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993)

3000 de zile singură în închisorile comuniste

„Sunt condamnată la 12 ani închisoare. Procesul a durat 6 zile. Ancheta — cinci ani. Deci, am executat până azi, cinci ani de închisoare. Singură. Intr-o celulă de 5 metri pătraţi, 1827 de zile. Singură, 43 848 de ore. Într-o celulă unde fiecare oră are, inexorabil, 60 de minute, fiecare minut, 60 de secunde. Una, două, trei, patru, cinci secunde, şase, şapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mii de secunde. Am trăit singură, în celulă, 157 852 800 de secunde de singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă să mai trăiesc încă 220 838 400 de secunde. Să mai trăiesc atâtea secunde sau să mor din atâtea secunde“, a scris Lena Constante în cartea sa de memorii „Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România“ (în 1992), publicată, mai întâi, în limba franceză, în 1990, L’Évasion silencieuse.

Lena Constante (1909-2005), a fost o artistă română, fiica scriitorului şi ziaristului de origine aromână Constantin Constante şi a Julietei. S-a implict în fondarea la Bucureşti a teatrului de marionete, care, ulterior, a devenit, în 1949, Teatrul Ţăndărică, unde a colaborat ca scenograf cu Elena Pătrăşcanu. Relaţiile apropiate cu familia Pătrăşcanu au dus la arestarea ei şi a lui Harry Brauner (1908 – 1988), folclorist, fratele pictorului suprarealist francez Victor Brauner, cu care s-a căsătorit în 1963, abia după ce va ieşi din închisoare. Este acuzată de „crimă de înaltă trădare” şi condamnată la 12 ani de închisoare. A stat în detenţie la închisorile pentru femei de la Miercurea Ciuc, la „Malmaison”, Dumbrăveni şi Rahova. În 1962 a fost eliberată şi, odată cu rejudecarea procesului Pătrăşcanu în 1968, reabilitată.

Citeste mai mult: adev.ro/ndnfis