Nichita, în ultima bucăţică din scurta lui viaţă, vorbea greu. Cuvintele se ţineau ca nişte buturugi tăiate în bucăţi, cu toporul, de buzele lui care se sforțau să le care și să le pronunțe. El care inventase necuvintele, cuvinte de fapt cu care vorbea ca nimeni altul, în poezii, a fost prins nepregătit nevorbind.
Aproape că l-au țintuit la pat și chiar când cerea o vodcă, licoarea care în mare măsură l-a ucis, cerea o v…o…oo… dcă, și între sunetele care mai mult se dezlegau decât se alăturau puteai băga mâna și aveai timp să aplauzi sau să te arăți nedumerit.
Unii au crezut că poetul se preface vorbind astfel, dar peste el dăduse o boală a necuvintelor, cele normale devenind prin rostire anormale. Până a murit a comunicat greu, tot mai greu, iar el se prefăcea că-i e bine și obosea vorbind cu vorbe care deveneau necuvinte.
M-am gândit atunci, avându-l alături pe scenă, într-un spectacol la Universitate, Facultatea de Drept, în care îl invitasem și venise fără ifose, că apoteotica și chinuita lui sforțare de a se adresa cu vorbe tinerilor din sală, era blestemul necuvintelor.
L-am iubit pe Nichita și atunci când unii zâmbeau în sală, iar enervarea mea i-ar fi pălmuit, fiindcă Poetul încă spunea, iar geniul lui încolțea ca florile sălbatice în pădure.
Nichita, cel puțin în acel spectacol, n-a recitat, dar tot ce a lungit în vocalele lui mai ales, care aproape că nu se mai terminau în cuvânt, devenea poezie. Nu o poezie infirmă, ci îndumnezeită de suferință.
L-am cunoscut pe marele blond prahovean în împrejurări nostime, unele povestite în romanul meu ”Despre singurătate”, dar amintirea care mi-l readuce azi, evocându-l trist, cu o lacrimă sărată în ochi, este cea a lunilor în care vorba îl trăda progresiv, iar unii își permiteau să râdă. Nu-mi îngădui comparații, din modestii pe care nu le am, ci din iubire pentru el. Mai mult, eu nu mai pot vorbi deloc. Nichita a tras de cuvinte până când, la spitalul Floreasca, doctorii au constatat că inima lui bătea doar prin poezie.
A nevorbi după ce o viaţă ai vorbit e mai dureros decât dacă n-ai vorbit niciodată.
Vine un om la poarta mea și mă strigă fiindcă mă văzuse în curte. Are o voce stinsă și simt că a venit la mine spre a mi se plânge de ceva. Îl ascult și acel ceva, rezolvabil mai ieri, capătă o greutate care-l apasă și strivește, mai ales pe mine. Mă întreabă, văzându-mă trist, ce sfat îi dau și mă asigură că nu se supără dacă nu pot să-l ajut. Dar un sfat poate primi de la mine, că nu e un capăt de lume. El nu știe că abia acum începe neputința mea și durerea mă apasă așa cum necazul apăsa umerii firavi ai acelui consătean necăjit care a plecat de la poarta mea fără un cuvânt și fără să priceapă ce e cu mine, om săritor cândva.
E prea puțin, mi-ai putea spune, pentru a fi nefericit, pentru a te da bătut, pentru a te considera infirm. Oare?
Veneau – acum e pandemie – oameni la Muzeul Pietrei pentru a le povesti. Țineau morțiș ca eu să le vorbesc. Dacă peste o lună, peste un an, viața se va întoarce în făgașele ei, iar eu voi rămâne pe dinafară, olog de vorbe, ciung de șoapte, orb de surâs?
De multe ori în viață, o spontaneitate vie m-a salvat din încurcături mortale și am scăpat din necazuri oameni obișnuiți să tacă.
Arma vorbei e prețuită abia când n-o mai ai, iar viața ta umblă neapărată, vulnerabilă, printr-un poligon de trageri unde ar trebui să spui că nu ești țintă de carton, ci ființă. Dar n-ai cum, iar pușcașii sunt prea grăbiți pentru a asculta argumente care nu se aud. Cei reduși la calitatea de ținte nu au drept la proces. Justiția nu-i preocupată să-i judece și condamne, fiindcă abia are vreme să-i execute.
(Frangment din cartea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)
