“Aveam cinci ani când tatăl meu s-a întors într-o zi de la pescuit cu un somn de nici două kilograme. Ne-a chemat pe toţi cei 16 copii în bucătărie şi a atârnat peştele de un cârlig. În prima zi am avut voie doar să-l privim. A doua zi ne-a lăsat pe fiecare să-l atingem. În a treia zi abia am primit câte o bucată din peştele afumat.”

Este povestea pe care mi-a spus-o o thailandeză, cea mai mică dintr-o familie cu şaisprezece fraţi şi surori. Erau, fireşte, săraci dar povestea bătea în altă parte, de la crearea unor valori la stăpânirea dorinţei, de la educarea răbdării şi voinţei, la puterea de a rezista şi tentaţiei şi suferinţei. A zâmbit senină la sfârşit şi am înţeles că nu aştepta de la mine nici compasiune nici milă, nu voia să mă impresioneze, ci să-mi transmită cheia în care ar trebui să judec acea lume unde majoritatea covârşitoare trăieşte extrem de modest, fără furie şi fără să plănuiască viitorul mai departe de asigurarea bolului de orez pentru ziua următoare. Asia este plină de astfel de lecţii budiste, hinduiste, creştine sau taoiste care în cele din urmă duc la o disciplină a trupului şi o împăcare a spiritului. Altfel muşuroiul acela de oameni ar lua-o razna, m-a făcut să înţeleg povestitoarea mea.

Bangkok are în limba thai cel mai lung nume cu putinţă, semnificând: Oraşul îngerilor, Marele oraş, Reşedinţa lui Budha de Smarald, Oraşul impregnat de Zeul Indra, Marea Capitală a lumii dăruită cu nouă pietre preţioase, Oraşul fericit abundând într-un enorm Palat Regal care seamănă cu grădina raiului unde domneşte zeul reîncarnat, Oraşul dăruit de Zeul Indra şi construit de Zeul Vishanukarn.

Îţi poţi petrece o după amiază întreagă hoinărind prin parcul Palatului Regal din Bangkok, un complex de clădiri monumentale şi temple sfinte, cu grădini de orhidee şi copaci pitici tunşi decorativ, intersectându-te cu turişti – în special nemţi sau ruşi – ori cu călugări budişti înfăşuraţi în pânzele lor portocalii, vişinii sau galbene. Femeile, măicuţe îmbrăcate în pânze albe, sunt acceptate în puţine temple, şi doar ca să gătească călugărilor, fără să aibă însă voie să le atingă bolul în care în fiecare dimineaţă adună de la credincioşi mâncare sau bani. Practic călugării budişti trăiesc doar din donaţii, astfel îşi strâng bani pentru studii, cărţi, mâncare, şi mai nou, computere sau celulare. Iar credincioşii îi răsfaţă. Nu prea vezi călugări slabi în Tailanda.

Ziua unui monk are un acelaşi ritual: se scoală foarte devreme, îşi ia un castron mare de ceramică şi pleacă în oraş şi în pieţe să îl umple. Au obligaţia să se întoarcă la ora 8 înapoi în templu, iau micul dejun din ce au adunat, apoi meditează, incantează, studiază, iar după ora 12 când iau prânzul, nu mai au voie să atingă nici mâncare nici apă până a doua zi. Băieţii pot deveni monk de la 11 ani şi pentru mulţi statutul de călugăr budist este până la urmă o opţiune de a supravieţui. Pot să aleagă să fie monk pentru o lună sau pentru câţiva ani, dar odată alegerea făcută, nu-şi pot părăsi statutul înainte de termen.

Contradicţiile Tailandei aveam să le descopăr treptat, cu extremele ei devenite forme acceptate de rezistenţă într-o lume supraaglomerată, dură, unde lupta celor mulţi se duce pentru o farfurie cu orez de trei ori pe zi. De-a lungul istoriei, Ţara Zâmbetelor, a Orhideelor sau a Fericirii, cum mai este numită, a fost scena unor lupte sângeroase, a traficului de droguri şi prostituţiei, a dezastrelor naturale şi totuşi, când rosteşti Tailanda, fie că ai fost sau nu acolo, vizualizezi un spaţiu cald şi blând, flori plutitoare, arome de curry şi lapte de cocos, plaje însorite şi vegetaţie luxuriantă, fructe tropicale şi elefanţi trecând alene prin junglă, câmpuri de orez şi pălării de soare ale ţăranilor lucrând şi azi cu mâna pământul care nu se lasă uşor îmblânzit.

Din Bangkok plec spre cele două din vechile capitale istorice, Ayutthaya şi Sukhothai, trecând prin imperiul orezului care a ajuns până în America şi se vinde în supermarketurile noastre sub eticheta “Organic Jasmin Thai Rice”. Pâinea e doar pentru turişti.

Ayutthaya, fondat în 1350, cunoscut sub numele de Siam, a fost timp de 400 de ani cel mai prosper regat din Asia. În 1765 forţele burmaneze au invadat şi devastat regatul care a capitulat doi ani mai târziu şi a fost aproape complet ars. Comorile de artă, bibliotecile şi arhivele au fost distruse, templele aduse în ruină, statuile de aur ale lui Budha decapitate şi furate. Redus la haos şi foamete, regatul s-a dezmembrat şi diverse provincii şi-au proclamat independenţa sub generali sau membri ai familiei regale. Tot ce a rămas din vechea capitală sunt ruinele impresionante ale palatului regal, parte din patrimoniul universal, protejate de UNESCO. La fel, din vechea fastuoasă capitală Sukhothai a rămas azi doar un parc naţional adăpostind ruinele celor mai preţioase statui cu chipul lui Budha, ziduri de palate şi temple mâncate de timp.

Am ajuns la templul Chai Wattanaram la apus. Ruine întunecate se aprind în lumina roşiatică, asemeni pietrelor arse care încă mai păstrează urmele gloriei Siamului. Există o tăcere specială în acest spaţiu încărcat de istorie. Natura este încă mai puternică decât omul. Poţi auzi râurile, păsările, foşnetul frunzelor, iar pe măsură ce se lasă întunericul, liniştea devine şi mai grea, spartă de țârâitul greierilor ori de strigătul câte unei păsări care îşi caută perechea. Mi-am amintit de nopţile la ţară din copilărie, amestecul de părăsire şi luare în posesie de materialitatea nopţii.

Încep să mă obişnuiesc cu frumuseţea ruinelor şi aproape că ajung să văd prin ele fantasme de regi detronaţi şi capete sacre secerate, fragmente din istoria thailandezilor alternând triumful cu decăderea. (Publicat în Literatura de azi)