Șerban Cionoff: CERUL DEMOCRAŢIEI ŞI ORIZONTUL DIPLOMAŢIEI

Cine nu îşi aduce aminte de maxima lui Konrad Adenauer:”Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont”? Această. răscolitoare zicere a “Marelui Renan şi European”- aşa după cum, pe bună dreptate, a fost numit longevivul cancelar al Republicii Federale Germane (1949-1963)-, politicianul de geniu, unanim recunoscut ca fiind unul dintre artizanii construcţiei care, în zilele noastre, este Uniunea Europeană, a rămas şi va rămâne emblematică pentru principiile moderne ale toleranţei, respectului reciproc. Fiind un îndemn mereu actual de a respinge orice încercare de a impune un “model unic”, un etalon absolut care trebuie că devină aplicabil, fără crâcnire, pentru că ar fi singurul capabil să garanteze triumful legii, al legalităţii şi al normelor democraţiei moderne.
La toate acestea mă gândeam citind Scrisoarea deschisă adresată de către Adrian Severin Excelenţei Sale, domnul Werner Hans Lauk, ambasadorul Germaniei în România. Este vorba, după cum se cunoaşte, despre anumite rezerve, semene de întrebare şi observaţii critice pe care politicianul roman le formulează, public, faţă de unele afirmaţii critice din Comunicatul de presă difuzat zilele trecute de către această proeminentă reprezentanţă diplomatică acreditată în ţara noastră.
Scrisoarea deschisă a lui Adrian Severin a fost dată publicităţii la scurt timp după ce, la Bruxelles, în faţa Comisiei de Control Bugetar a Parlamentului European, şefa DNA, Laura Codruţa Kovesi, exprima mulţumiri Comisiei Europene, Parlamentului European şi reprezentanţilor ambasadelor occidentale la Bucureşti pentru “luările de poziţie” prin care au contribuit ca anumite iniţiative parlamentare care ar fi urmărit să restrângă instrumentele folosite de către procurori în cercetarea actelor de corupţie să fie retrase de pe agendă”. În acelaşi ordine de idei, era menţionat şi “refuzul de a ridica imunitatea politică a celor cercetaţi de corupţie” de care se fac vinovaţi parlamentarii români.
Iată, însă, că şi Comunicatul de presă al Ambasadei Germane face referire directă spinoasa problemă a ridicării imunităţii parlamentarilor cercetaţi în dosare de corupţie, exprimându-se “deosebita atenţie şi îngrijorare” asupra “evenimentelor actuale”. Mai mult, se atrage, în mod subtil, luarea aminte autorităţilor române asupra faptului că asemenea acţiuni vor avea “efecte directe asupra evaluării procesului MCV”.
Din motive pe, deşi le intuiesc, nu consider necesar, deocamdată, să le dezvolt, Scrisoarea deschisă a lui Adrian Severin- care nu a primit, deocamdată, un răspuns public din partea înaltului reprezentant diplomatic al Germaniei-, nu a fost prea mult comentată ăn spaţiul public. Ceea ce nu însemnă, însă, că ideile aduse în discuţie nu prezintă interes.
Dimpotrivă, un asemenea text este de natură să atragă foarte serios atenţia asupra cadrului şi motivaţiilor, a substanţei ideatice ca şi manierei în care diplomaţii de înalt rang se pronunţă despre un eveniment petrecut în ţara în care sunt acreditaţi. În cazul de faţă, în România, stat membru al Uniunii Europene, stat egal în drepturi şi îndatoriri cu celelalte state membre ale uniunii. Calitate care, prin sine, implică dreptul României de a învăţa de la state cu o mai bogată experienţă şi tradiţie a instituţiilor şi a normelor democratice, ca şi datoria sa de a dovedi, în egală măsură, receptivitate şi discernământ în asimilarea acestor experienţe.
Ceea ce nu însemnă, automat, că România este sau, mă rău!, trebuie să rămână, elevul codaş, eternul corigent, copilul problemă al Marii Familii a Europei Unite. Şi, cu atât mai puţin, că înalţii diplomaţi acreditaţi la Bucureşti pot deveni “profesori de democraţie” sau monitori care să bată la palmă cu nuiaua autorităţile statului roman. Din păcate, s-a cam încetăţenit în practica unor anumite entităţi diplomatice obligaţia, cam cu de la sine asumată – de a “da note” sau de a se exprima, nu pe canale diplomatice, ci direct prin declaraţii sau comunicate de presă. Prilej cu care sunt puse în circulaţie, alături de observaţii pertinente, la obiect, redactate în condiţiile specifice profesiunii de diplomat, o serie de aprecieri categorice şi de prezumţii alarmante despre o stare de fapt. Şi, ceea ce este mai neplăcut( ca să spun aşa) este împrejurarea că, nu de puţine ori, asemenea scenarii au la bază ipoteze construite doar pe un anumit set de informaţii provenite cam din aceleaşi surse, mai mult sau mai puţin întâmplător, poziţionate doar într-o anumită zonă a eşicherului politic de la noi. Ceea ce, evident, creează o anumită stare de nemulţumire şi o certă reticenţă din partea unor segmente ale societăţii româneşti.
Fără doar şi poate, este dreptul şi chiar datoria mediului diplomatic de a cere, din partea autorităţilor statului-gazdă ,România în cazul de faţă, lămuriri şi informaţii atunci când există neclarităţi, semne de întrebare sau, mai grav, motive de îngrijorare asupra evoluţiei relaţiilor dintre cele două state. Depinde, însă, şi “cum anume?” se procedează în asemenea împrejurări.
Pentru a merge la rădăcina lucrurilor, am să pun deschis întrebarea: de ce au ales, Ambasada Germaniei la Bucureşti şi Excelenţa sa Domnul Ambasador, Werner Hans Lauk, formula unui Comunicat de presă? Fuseseră epuizate toate celelalte instrumente şi canale de comunicare diplomatică, iar partea română, în primul rând, Ministerul de Externe sau Primul Ministru, nu a manifestat receptivitatea necesară şi firească pentru derularea unui dialog edificator?
Să admitem, însă, că s-a recurs la această formulă pentru că problemele semnalate erau de natură să îi îngrijoreze în cel mai înalt grad pe partenerii şi prietenii României din Germania. Atunci, să mi se dea voie să vorbesc despre faptul că există drepturi şi îndatoriri egale ale celor două state-România şi Germania- şi, în acest fel, ajungem la principiul reciprocităţii. Oare, mă întreb, ce ar fi fost dacă Ambasada României la Berlin ar fi dat un Comunicat de presă în care să ia poziţie critică faţă de recentele, şi nu chiar prea… inocentele, acţiuni de stradă ale susţinătorilor germani ai PEGIDA, care, sub deviza” Patrioţi împotriva islamizării” şi scandând”Noi suntem Poporul!”, au promovat sloganuri şi teze de certă inspiraţie nu doar anti-islamică dar şi violent xenofobă? Sloganuri şi teze care incită la intoleranţă etnică pe care principiile şi normele Uniunii Europene le condamnă radical şi decis. Iar, la rândul său, România, stat membru al UE le condamnă în mod categoric.
Sau dacă, plecând de la teza “pericolului islamizării”, în mediile diplomatice sau în cele academice româneşti s-ar fi dat curs unei susţineri care circulă intens şi anume că la originea “pericolului islamizării Europei” se află politica de atragere a “muncitorilor oaspeţi” prin sloganul: “ Ich bin der Gesterarbaiter” care a fost promovată în mod sistematic de către fosta R FG încă de la întemeierea sa? Atragerea forţei de muncă din alte state, inclusiv din state islamice, fiind, de altfel, una dintre principalele surse ale renaşterii economice a ţării după cel de-al doilea Război Mondial. (Pentru edificare, rog a se consulta cartea lui Christopher Caldwell “O revoluţie sub ochi noştri. Cum va transforma, Islamul, Franţa şi Europa”, în care această aserţiune este dezvoltată cu bogate argumente şi dovezi dar şi fără reţineri.) Iar,dacă pornind de la aceste considerente, diplomaţia română ar fi contestat dreptul Germaniei de a discuta pe un asemenea subiect fierbinte, cum ar fi fost considerat un asemenea demers?
Revenind la realităţile româneşti, mă întreb: ce ar fi fost dacă, atunci când s-a dovedit că, în anul 2012, doamna Angela Merkel al fost minţită (acesta este cuvântul nostru, neaoş), fără jenă şi fără scrupule, de către Traian Băsescu atunci când i-a transmis că în Constituţia României nu există procedura suspendării preşedintelui prin Referendum, tot printr-un Comunicat de presă, Ambasada noastră la Berlin i-ar fi cerut distinsei doamne să îşi exprime, în mod public, opinia în legătură cu faptul că s-a poziţionat, în mod făţiş, de partea celui pe care majoritatea covârşitoare a românilor l-a vrut plecat de la Cotroceni? Înseamnă acest accident nedorit că românii au faţă de doamna Angela Merkel rezerve sau resentimente? Nici vorbă de aşa ceva! Dimpotrivă, sunt convins că şi pentru noi, românii, doamna Angela Merkel este şi va rămâne un model de verticalitate şi, mai ales, de efort susţinut în folosul ţării sale şi al Europei Unite. În mod deosebit,domnia sa fiind considerată ca având un rol decisiv în consolidarea şi amplificarea continuă a relaţiilor româno-germane.
Scriu toate acestea cu un puternic sentiment de mâhnire. Şi, spre sincerul meu regret, mă văd nevoit să pun în contrast opiniile critice şi rezervele formulate cu atâta îndreptăţire de către Adrian Severin în Scrisoarea deschisă adresată Excelenţei Sale domnul Werner Hans Lauk, Ambasadorul Germaniei la Bucureşti, cu emoţia, satisfacţia şi mândria cu care, cu aproape 50 de ani în urmă, mai precis în 1967, student fiind, am primit şi am comentat, împreună cu colegii şi prietenii mei, stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Republica Federală Germană. Dar, mai ales, doresc să evoc şi cu acest prilej fervoarea cu care am discutat aceste eveniment cu oameni mai în vârstă decât mine, oameni care au aşteptat ani de-a rândul să se întâmple o asemenea minune. “O minune” şi, mai cu seamă, un gest de un excepţional curaj din partea diplomaţiei române, care a stârnit furia căpeteniilor “sistemului mondial socialist”. “O minune” pe care, glumeţi din firea lor fiind, românii au surprins-o în butada: ”România este singurul loc din lume unde nemţii din Est se pot întâlni şi pot discuta cu nemţii din Vest fără să le fie teamă că vor păţi ceva”.
Pe atunci, cu greu ne-am fi putut imagina că, peste aproape o jumătate de secol, voi fi în situaţia de a scrie despre un asemenea gest din partea diplomaţiei germane. Gest pe care limbajul şi uzanţele acestei nobile profesiuni îl numesc atât de elegant “ geste peu amical”.
Acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care nu am stăruit asupra ideii dezvoltate şi demonstrate cu temeinicie de către Adrian Severin în textul său şi anume că problema pe care o abordează într-o tonalitate acut- critică Comunicatul de presă al Ambasadei Germaniei la Bucureşti este o problemă de politică internă a statului român, iar, potrivit articolului 41 din Convenţia de la Viena referitoare la relaţiile diplomatice, amestecul într-o asemenea problemă este interzis.
Drept pentru care mă întorc, din nou cu gândul la atât de profunda maximă a „Renanului şi Europeanului” Konrad Adenauer:„Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont”. Păcat !

Şerban CIONOFF