I. Anul 1981, de două ori jubiliar: conștiința filosofică a aniversat două secole de la apariția Criticii rațiunii pure a lui Kant și a comemorat un secol și jumătate de la moartea lui Hegel; s-a oferit, astfel, un prilej reflecției filosofice românești de a se apleca asupra filosofiei clasice germane, îndeosebi asupra acestor două mari spirite, care au marcat și determinat intim sensul evoluției ulterioare a filosofiei. Cu puțin timp înaintea apariției unui volum omagial, Immanuel Kant, 200 de ani de la apariția „Criticii rațiunii pure” (Editura Academiei R.S.R., Buc., 1982), Ion Ianoși dădea la iveală o antologie din opera lui Immanuel Kant, Despre frumos și bine, I – II (Editura Minerva, B.P.T., Buc., 1981), însoțită de o întinsă și incitantă Prefață, consecință a unei reordonări a materialului antologabil și a unei lecturi „dramatice”. Această antologare, refăcând parcă o legătură între autorii filosofiei clasice germane, investigați invers ordinii cronologice, vine să alimenteze ideea centrală a lui Ion Ianoși, a deschiderii esteticii dincolo de granițele acceptate ale artei și să determine în cazul kantian conjuncția dintre bine și frumos. Confruntarea cu Kant l-a pus pe autor într-o dificilă și paradoxală situație: cum să sistematizezi ceea ce este desăvârșit sistematizat?! Fiecare parte fiind rotunjită în sine ca întreg, cum să decupezi în vederea unei reordonări?! Și pentru a nu altera armonia lăuntrică a fiecărei părți asamblabile, s-a renunțat la „amalgamarea diverselor scrieri” și s-a impus cu strictețe urmarea demonstrației kantiene. Totuși, prin strădania de „rezumare” și „esențializare”, un anumit material (al unor particularizări sau individualizări) s-a pus între paranteze, căzând din desfășurarea logică „principală” („secțiunea A”) în cea „secundară” („secțiunea B”), redusă și cu putința de a fi ordonată conform unei sublinieri dorite. Ideea de sistem împiedică înțelegerea componentelor în afara acestuia; prin urmare, drumul spre estetica lui Kant nu poate fi decât drumul urmat de Kant: de la „rațiunea pură” la „rațiunea pură practică” și apoi la „facultatea de judecare”. Dar pe I. Ianoși îl interesează conjuncția dintre estetică și etică, dintre frumos și bine. Îndeobște, el a păstrat cronologia scrierilor, structura pe „verticală”, dar cu o excepție ce ar putea să nedumerească: inversarea ordinii – estetica înaintea eticii. Pe de o parte, deși este răsturnată o prioritate valorică și de substanță, filosofia după Kant diferențiindu-se în teoretică (filosofia naturii) și practică (filosofia moravurilor), deci cea de-a doua dedusă din prima, dar având asupra acesteia primatul reconfirmării, situarea în final a eticii nu poate să sugereze decât o încoronare; iar, pe de altă parte, postularea dihotomică a filosofiei kantiene este, ca o necesitate internă, suplimentată trihotomic: facultatea de judecare fiind tocmai cea mijlocitoare între filosofia teoretică și cea practică. Înfrângând această inadvertență cronologică în favoarea unei ordonări structurale, răspunzându-se solicitării sistemice și implicit demonstrației lui Kant, Ion Ianoși caută să surprindă tocmai direcționarea esteticului spre etic; la aceasta adăugând și depășirea dinăuntru a considerațiilor de estetică spre etică – de la frumos la bine.

II. Evoluția esteticii a fost fundamental marcată de efortul kantian de a stabili autonomia valorilor, de disociere a acestora și garantare a specificității fiecăreia din ele. „Preocuparea esențială a lui Kant – sublinia T. Vianu în cursul de estetică (1944-1945), Problemele filosofice ale esteticii (Opere, 7, p. 732) – este să justifice și să considere valoarea teoretică, morală, religioasă și estetică drept niște valori care nu se cuvine să impieteze unele asupra altora, ci se cuvine să se dezvolte în perfectă independență, îndrumându-se către scopurile revenindu-le în mod propriu.” Poziție „cu adevărat revoluționară”, având în vedere indistincția axiologică a vremii și pretinsul caracter supraordonator al unei valori față de celelalte. Teoretic, epoca modernă descoperea autonomia valorilor. Eliberarea esteticului, dar și păstrarea de către artă a întinse zone de conjuncție cu celelalte valori au determinat autonomizarea esteticii, dar și cedarea unei problematici în perimetrul așa-numitei „științe generale a artei”. În 1906, Max Dessoir publica studiul dramaticei disocieri, Ästhetik und allgemeine Kunstwissenschaft, și sub conducerea sa apărea publicația periodică de cercetare estetică Zeitschrift für Ästhetik und allgemeine Kunstwissenschaft (1909-1939). Obiectul esteticii s-a restrâns la limită, iar estetica românească avea să se surprindă, prin T. Vianu, în fața durerosului paradox al artei (estetic-extraestetic, autonom-eteronom), lăsat spre rezolvare dialectică, parcă, timpului nostru. Fără să căutăm determinantele genetice ale acestei evoluții a esteticii sau s-o mai urmărim de la accepția kantiană, ca disciplină filosofică a frumosului, la evoluția limitatoare a obiectului acesteia și chiar despărțitoare de filosofic, să amintim că esteticile ce vin în descendența demersului kantian, și în mare parte a celei hegeliene, nu-și abandonează sorgintea filosofică, ci își concep un obiect lărgit și o metodă dialectică. Dar, oricum am privim acest nex problematic al dezvoltării esteticii stăruia in nuce în Critica facultății de judecare. Contribuția kantiană nu este doar de autonomizare, ci și de sistematizare unitară. „Întreaga carte – scrie I. Ianoși spre sfârșitul comentariului – ar putea fi citită și în lumina unei fundamentale antinomii, pe de o parte demonstrând specificul esteticului și artei, ireductibil la teoretic și practic, la știință sau morală, iar pe de altă parte, dovedind permanentele medieri prin valoarea estetic-artistică, între valoarea teoretică și practică, între intelect și rațiune” (Despre frumos și bine, vol. I, pp. 48-49). Și Ion Ianoși își asumă, prin antologare și comentare, sarcina de a evidenția tocmai acest din urmă aspect.

III. Între opera și viața lui Kant, Ion Ianoși surprinde, în defavoarea subordonărilor de-o parte sau alta, „o perfectă omogenitate”; la acest stoic târziu, chiar dacă viața este pusă „între paranteze, de dragul operei”, el și-a impus această substituire și contopire conform unui program de umanizare a omenirii, „nu conform datoriei, ci din datorie, dintr-o datorie lăuntrică și absolută, izvorâtă din propria sa rațiune și inalienabilă de substanța ei” (ibidem. p. 6); simetriile vieții și ale creației devin semnificative din perspectiva sistematicii; cezura fundamentală dintre perioada precritică și cea critică, cu o consecință aidoma, despărțirea cercetărilor științifice de cele filosofice, se dezvăluie ca aparentă: retrospectiv, ultima perioadă o luminează pe prima, filosofia împrumută științei temeiuri și principii, știința îi imprimă o „calitate” a sa. În acest sens, de conexiune și interdeterminare, se înscrie și afirmația lui T. Vianu din cursul amintit, că filosoful a încercat „să salveze valoarea științei de ceea ce conțineau, ca amenințare a fundamentelor ei, empirismul și scepticismul…” (p. 670). Între cele trei Critici ale sistematicii kantiene, Ion Ianoși pune în lumină principiile unificatoare și liniile unificante; supune structura filosofiei kantiene unui recurs cu tâlc genetic, obligând-o să-i releve dezvoltarea în dedublări, ca și cum ar urma „legea unității contrariilor”: pe de o parte, scoate la suprafață unitatea, iar pe de altă parte, relevă mișcarea genetic-dialectică a „contrariilor”. „La Kant toate se leagă între ele – se subliniază – , iar rațiunea pură, odată descoperită, era obligatoriu ca ea să se bifurce într-o direcție teoretică și alta practică: folosința practică decurge din cea teoretică, dar îi și oferă acesteia o soluție, rămasă iluzorie în plan strict speculativ” (ibidem, p. 19). Ion Ianoși explicitează consecuțiile, succesiunile, determinările și condiționările tuturor elementelor, tezelor dintr-un plan într-altul, din cel teoretic în cel practic, ultimul fiind presupus în dedublare de primul, determinat de acesta, dar, în același timp, fiindu-i o condiție de validare. Structura corelațiilor e surprinzătoare: dacă rațiunea pură practică oferă libertății o posibilitate și realitate, ea trebuie să țină cont de postulatele din dialectica și estetica transcendentală: fără Critica rațiunii pure, n-ar fi fost posibilă Critica rațiunii practice, filosofia moravurilor obligatoriu complementează filosofia naturii, teoreticul se desăvârșește în practic. O dublă realitate esențială (câmpul cunoașterii teoretice și cel al legiferării practice) se prezintă concrescentă și distinctă, într-o unitate contradictorie. Dacă în planul rațiunii pure o cauzalitate din libertate și o cauzalitate potrivit naturii se defineau antinomic, în planul rațiunii practice această antinomie pare a se rezolva grație omului, dedublării acestuia în homo phaenomenon și homo noumenon, dar dedublare sinonimă celei din cadrul naturii, dintre fenomen și lucru în sine; dacă ideile rațiunii pure sunt regulative, iar cele ale rațiunii practice constitutive, acestea sunt preanunțate de utilizarea primelor în privința justificării conceptelor prime sau ultime, ceea ce înseamnă, după cum au remarcat și Gilbert și Kuhn în Istoria esteticii (trad. Editura Meridiane, Buc., 1972), folosirea „imperiului absolut al scopurilor” ca analog al „imperiului naturii”. Se relevă cu pregnanță modul cum rațiunea pură, trecând dincolo de intelect în antinomii, într-un spațiu aproximativ negativ, îl pozitivează, retroactiv, în plan practic: „Pe de o parte – se comentează – rațiunea e ruptă de intelect și sensibilitate, pe de altă parte – în chiar pura ei izolare – ea devine călăuza lor, e drept că numai în și prin dimensiunea practică” (p. 21). Cu alte cuvinte, se caută în prima Critică un „altul” pentru a o surprinde cum se conservă și se menține în cea de-a doua; se precizează contradicția între cele două sfere, apoi se deplasează în fiecare, pentru a se indica „unitatea”, adică găsirea a ceea ce s-a numit „pozitivarea”. În trecerea dintre cele două decenii, în care Kant a văzut o „prăpastie” și peste care a constituit o „punte” Critica facultății de judecare, sperând poate și în completarea termenilor unui silogism (intelect – premisa majoră; judecată – premisa minoră; rațiune – concluzia), Ion Ianoși citește și o corelație, spre a-i nuanța, pe cât posibil, dialectica apariției acestei din umră Critici. Tensiunea contrariilor, în care se descifrează dramaticul, determină „unitatea” generatoare a celei de-a treia Critici. Rădăcinile acumulatei tensiuni se înregistrează în chiar scenariul cunoașterii kantiene cantonat în subiectivitatea abstractă a intelectului: în dualitatea empiric-rațional, sensibil-suprasensibil din planul moralității stăruie „un acut dramatism” – omul care face trecerea de la natură la libertate, de la eteronomia voinței la autonomia acesteia, caracterizat încă de Hegel ca „amfibie”, este străbătut de o „continuă tensiune, tocmai în virtutea dublei apartenențe (…) la două lumi distincte, noumenală și fenomenală, formală și materială, liberă și dependentă” (p. 21); se surprinde dramatismul și în dialectica transcendentală din prima Critică, în trecerea de la sensibilitate și intelect, ca orientate spre ceea ce este, la rațiune, ca vizând ceea ce trebuie să fie; de la rațiunea pură la rațiunea practică, acesta se accentuează, și „imperativul” devine, după comentator, expresia propensiunii lui Kant de „dramaturg al moralității”. În fine, Critica facultății de judecare determinată fiind nu numai de depășirea dramatismului inerent gândirii kantiene, dar și de necesitatea sistemului, Ion Ianoși se vede nevoit să-și subîntindă demonstrația și pe raportul dintre sistem și sistematizare (dealtfel și titlul unui capitol din Estetica sa, din 1978, apoi reluat, cu ocazia antologării din Hegel, și în studiul despre acesta, ca raport între sistem și metodă). Că această din urmă Critică ar fi rezultatul nevoii de sistematizare a fost argumentat pe lângă autor și de o mare parte din nu puținii săi comentatori: de la G. Lebrun la Basch sau B. Bauch, de la E. M. Wolff la P. Heintel sau I. Petrovici. Totuși, punctul de vedere al lui Ion Ianoși pare a fi asumt pe al lui C. Noica expus în Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a „Criticii judecării” (1943). Teza că partea critică a sistemului kantian, „jumătatea lui pregătitoare”, nu se încheie niciodată, deși ca propedeutică tocmai aceasta ar fi trebuit și nu doctrina, că pentru desăvârșirea operei Kant mereu umple „goluri” și că sistemul critic rămâne neîncheiat, marchează criza din miezul gândirii kantiene, această Critică nefiind „un capăt de drum; ea e drumul însuși” (pp.19-20). Ion Ianoși vede în lucrarea de adâncime a acestei Critici, de fapt, o „sete de desăvârșire”, o „adevărată Golgotă a spiritului”, în „fără de sfârșitul” care se cere în sine „rotunjit”, continua mișcare dintre sistem și sistematizare, dintre sistem și metodă (dialectică). Demersul său pare a exemplifica teza contradicției unilaterale dintre sistem și metodă în explicitarea lui C. Noica din Povestiri despre om. Este de-a dreptul surprinzător cum Ion Ianoși descifrează firele multiplu articulate care leagă aproape labirintic această Critică mijlocitoare între celelalte două, tentația acesteia de a umple prăpastia dintre sensibil și suprasensibil, cauzalitate și libertate, teoretic și practic, intelect și rațiune. Continuu se vizează firul supraordonator: se observă că celor două „extreme” fundamentale le corespund două jumătăți „mijlocitoare”; teologia pare a completa natura, iar arta, moralitatea. Dar dificultatea și abstracțiunea subiectivei unități fac ca a treia Critică să fie „neomogen compusă”, deși deține „un loc deschizător de perspective globale” (p. 33) – aceasta Ion Ianoși o originează în ruptura dintre phaenomen și noumenon. Și adâncind analiza, el corelează critica facultății de judecare teleologice cu anume intuiții sau teme minore, cum s-a zis, din dialectica transcendentală din prima Critică, unde se presupunea o „tehnică a naturii”, un „scop natural”, deci o finalitate a naturii dezvăluindu-se drept „principiu subiectiv al facultății de judecare reflexivă” (p. 34). Și se atrage atenția asupra neexploratelor similitudini „tehnice” și „organice” dintre artă și natură: „Organicul natural, ca valorificat în formele sale frumoase printr-o judecată teleologică, deschide o perspectivă bogată unei suple ontologii estetice actuale, extensibile asupra naturii, privită altfel decât în chip tradițional, anume privită printr-o reală practică umană, teleologic institutoare. Această perspectivă, axată pe rolul de liant al omului între natură și cultură, ar putea contribui la revigorarea esteticii. Critica facultății de judecare teleologică va trebui citită și recitită de către esteticieni mult mai atent decât până acum” (p. 37). Critica facultății de judecare estetică are comun cu estetica transcendentală (din prima Critică) reprezentarea sensibilă, dar una ca facultate a investigării sentimentului de plăcere, iar alta ca treaptă cognitivă spre intelect, ambele distingându-se prin mutația de la cunoaștere la instituire teleologică, de la gnoseologic la axiologic. Ion Ianoși urmărește determinările sistemice, cele cu funcție cognitivă în cadrul edificiului. Estetica lui Kant nu pleacă de la artă sau de la frumos, ci acestea sunt derivate din facultatea de judecare situată între intelect și rațiune. Tensiunea dintre cele două situări ale esteticului, prin extensie dintre sensibil și rațional, antinomice și în „strânsă colaborare”, a generat nu numai poziția ambivalentă a lui Kant, de răscruce în istoria esteticii, dar și dramatismul concepției sale. „Marea performanță istorică a esteticii lui Kant – se scrie – constă în efortul de a circumscrie specificul frumosului și al artei, al gustului estetic și al spiritului artistic, o specificitate parțial opusă adevărului și științei, parțial comunicând cu ele, dar mai ales comunicând cu binele și cu morala” (pp. 40-41). Și această comunicare cu lumea moralității este sensul major al demonstrației lui Ion Ianoși, în cuvintele sale „îmbinarea diferenței specifice dintre sentimentul frumosului și sentimentul moral, cu concomitenta căutare a punților lor de legătură și de acces reciproc” (p. 44). Zona confluențelor se precizează astfel: frumosul definit pe premise formaliste prin descrierea cunoscutelor patru „momente” al judecății (conform calității – este dezinteresat; cantității – este universal valabil, place fără concept; relației – este o finalitate subiectivă, fără reprezentarea unui scop; modalității – este necesar), delimitat, ca ceea ce ne place pur și simplu, în specificitatea sa, de agreabil (ceea ce ne desfată) și de bine (ceea ce este apreciat), își deconspiră treptat, prin nuanțările comentariului, determinantele aparținând moralității. Conform primelor „momente”, frumosul se divide în frumusețe liberă și frumusețe dependentă (sau aderentă), dar în pofida exigenței de purificare, aceasta din urmă, prin idealul de frumusețe, condiționată de adaptarea la destinul uman, are o semnificație morală. Distingerea dintre frumos și sublim, a cărui experiență duce de la măreția naturii la demnitatea morală a omului „indică ieșirea valorizării estetice spre valorizarea etică”, sau, după Gilbert și Kuhn, „moralitatea izgonită din frumusețe și care se întoarce pe ușa din dos și tinde a-și redobândi mai vechiul primat” (op. cit., p. 302). Iar interpretarea capitolului Despre frumusețe ca simbol al moralității este un corolar al dezvăluitei relații dintre frumos și bine. Ion Ianoși extrage din întreaga țesătură a „deducerilor” kantiene argumente care să trădeze o răsturnare a perspectivei spre a surprinde în autonomizări și delimitări – comunicări, în disocieri – asocieri, în opoziții – unități, pentru a preveni și a desfide parțializările, ipostazierile, absolutizările și pentru a găsi o cale de lărgire a sferei esteticii în consens cu domeniul esteticului într-o continuă extensie. În subtextul demonstrației s-au urmărit liniile de unire, unitatea realizată între Critici prin și de către cea din urmă. Comentariul, subîntins mai mult pe ceea ce s-ar numi „unitatea contrariilor”, reafirmă, în contextul actualelor cercetări, extensia esteticului și nevoia esteticii de recuperare a dimensiunii filosofice.

IV. „Totul converge la el către sistem”, conchide Ion Ianoși, identificând „arhitectonica rațiunii pure” cu „arta sistemelor” („o artă invocată într-un sens mai vechi și cuprinzător”). Se încearcă o demonstrație la limită: în rigoarea critică și neînduplecată, aridă și logică a desfășurărilor lui Kant, să se găsească „o încântătoare frumusețe”. Ar fi, după estetician, „cazul să se renunțe la facile opoziții ale unor timpuri predispuse să uite foste sincretisme și viitoare sinergii” pentru ca opera kantiană să se metamorfozeze „din blocul de gheață al științei, impunător sau înfricoșător, într-o fremătătoare, pasionată și pasionantă desfășurare a ideilor și idealurilor, convingerilor și opțiunilor, toate la un loc asemuibile artei, unei aproape opere de artă” (p. 50); ca determinantă având dramatismul, opera aceasta s-a dezvăluit ca fiind „drama cu inflexiuni de tragedie”.

Cu aceste rezultate comentariul se curbează formând un cerc, al conjuncției frumos-bine, din cel de-al treilea și cel mai cuprinzător, al artei filosofiei, din deschisa demonstrație a lui I. Ianoși, situată sub semnul: întregul este frumosul.

Din Revista de filosofie, martie-aprilie 1983, pp. 160-163 (IMMANUEL KANT, DESPRE FRUMOS ȘI BINE, Selecție, prefață și note de Ion Ianoși, București, Edit. Minerva, 1981, 2 vol. 666 p. KANT SUPUS UNEI LECTURI „DRAMATICE” de Dumitru Velea) și în Banchetul, de Dumitru Velea (Ed. Cartea Românească, Buc., 1984, pp. 92-101) – cap. 7. Kant supus unei lecturi „dramatice”, din Ion Ianoși – O metodă mobilă dăruită unei sistematici estetice, pp. 43-113.