Eduard Hellvig: Un Nobel în exil

eduard-hellvigUn român se află printre câştigătorii din acest an ai Premiului Nobel pentru Chimie. Ştefan Hell e la fel de român ca George Emil Palade, Elie Wiesel şi Hertha Muller, laureaţi, la rândul lor, ai Nobelului. Dar, pentru asta, au fost nevoiţi să plece din ţara în care s-au născut. Reuşita lui Ştefan Hell ne pune în faţă oglinda eşecului unui model educaţional şi de societate care îngroapă, de la o zi la alta, România.  Mii de specialişti români, în toate domeniile, sunt, în acest moment, pe punctul de a se alătura numeroşilor compatrioţi care au ales, deja, să-şi pună în valoare expertiza şi abilităţile dincolo de graniţe. Exportul de creiere îl dublează pe cel al meseriaşilor, al lucrătorilor de care tot mai multe sectoare ale economiei româneşti duc lipsă. Această pierdere de energie umană este rezultatul absenţei unei strategii de păstrare şi fructificare a patrimoniului uman al ţării. Şi nu numai. Mă tem că e un reflex rămas viu în societatea românească, al stigmatului nivelator, al dispreţuirii elitei şi al condamnării ei din faşă la eşec ori la exil. Sistemul românesc de învăţământ nu stimulează competenţele deosebite, talentul ieşit din comun e imediat trimis în rând. Iar contextul ulterior şcolarizării asigură triumful mediocrităţii, cu toate consecinţele evidente la nivelul performanţei economice, al eficienţei manageriale, al competitivăţii româneşti în context european. E cazul ca în spaţiul public să fie discutată, la modul responsabil, problema creării de condiţii pentru ca performeri precum Ştefan Hell să se repatrieze pentru a-şi desfăşura activitatea în ţara în care s-au format. Cunosc numeroase cazuri de specialişti români – medici, profesori, cercetători, artişti – care şi-au făcut în nume în străinătate şi care mâine s-ar întoarce acasă dacă ar avea nu garanţia că pot munci în linişte şi respect, ci speranţa că măcar normalitatea de care au nevoie e posibilă şi în România. Nici măcar atât – speranţa – nu mai poate oferi societatea românească celor plecaţi şi celor, dezolant de mulţi, care îşi pun problema emigrării. Citim, acum, despre Ştefan Hell – director al Institutului pentru chimie biofizică ”Max Planck” din Goettingen, născut în România – şi aflăm, cu acest prilej, despre încă un român de excepţie, confirmat de juriul Nobel şi mai puţin în propria ţară. Vă invit, în acest context, să citiţi un mesaj dureros, care riscă să devină „manifestul” unei generaţii, al încă unei generaţii sacrificate şi, deopotrivă, pierdute pentru România. „Nu mai merge. Tot am încercat, am crezut că pot, dar am obosit. Vreau să ne despărţim. Eşti o ţară minunată şi sunt convins că într-o zi vei face un alt cetăţean foarte fericit. Dar eu trebuie să plec până nu îmi pierd minţile. Acum, la sfârşit, îmi e greu să spun dacă te-am iubit vreodată. Nu ştiu de ce am fost atât de convins că da, dar am crescut alături de tine şi nu mi-am imaginat cum aş putea exista în afara ta. Cele mai frumoase momente din viaţă le-am avut alături de tine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune şi rele, e aşa datorită ţie. Dar şi cele mai abisale clipe ale disperării le-am aflat tot de la tine”, scrie Ştefan Moisanu. Poate că, înainte de orice, despre asta sunt alegerile din noiembrie, ca ultimă şansă de a reînvia speranţa – despre strigătul de disperare adresat propriei ţări de acest tânăr antreprenor ieşean: „cei care te-au iubit şi pe care i-ai batjocorit vor obosi sau vor pleca”. Până atunci, să fim cinstiţi cu noi înşine şi cu Ştefan Hell: România a mai pierdut un Premiu Nobel.

(articol publicat de adevarul.ro)