Eugen Blaga: Din nou despre „Oameni speciali”

 

Acum 10 ani, mai exact la 12 iunie 2009, am publicat un articol sub titlul „Oameni speciali”.Materialul a fost, apoi, publicat, alături de alte eseuri sociologice, în volumul „Quo vadis”, de către Editura Didactică și Pedagogică în anul 2009.
Articolul, la vremea respectivă, era generat de un curent de opinie ce se instalase după „devoalarea” pentru nespecialiști, cu sau fără intenție declarată, a existenței unor categorii așa-zis „speciale” din zona asigurărilor sociale, adică a pensiilor. Dar nu numai.
Materialul exprima, evident, convingerea mea intimă de vechi „trăitor” în zona practicii, dar și a teoriilor politicilor sociale.
În cei zece ani trecuți s-au petrecut multe. Au trecut guverne, șefi de stat, miniștri ai muncii, s-a schimbat de mai multe ori configurația Parlamentului. Dar problema a rămas. A fost nevoie să se ajungă la „fundul sacului financiar” ca problema să renască. Cineva, nu se știe cine, a reamintit contribuabililor că oamenii speciali trăiesc. Chiar foarte bine.
De-a lungul timpului, specialii s-au multiplicat, dar s-au și străduit să găsească alte denumiri beneficiilor pe care le obțin și care să înlocuiască sintagmele „pensie specială”, sau „pensie nesimțită”. Le-au numit pensii ocupaționale, pensii de serviciu, indemnizații de serviciu, sau simplu „beneficii acordate de legi speciale”.
Au construit și un puternic arsenal de apărare. Au găsit explicații, justificări, argumente, lamentări, uneori au proferat mici sau mai mari amenințări cu represalii, care să impresioneze, să determine renunțarea la vreo intenție de abrogare a ceea ce numesc oamenii simpli și cinstiți „pensii nesimțite”. Ba s-au acoperit cu decizii ale Curții Constituționale, ai căror „judecători” au fost, evident, direct interesați de subiect, dar mai ales de pensiile nesperate.
Cu siguranță, termenul de „pensie nesimțită” este nepotrivit, neacademic, nelalocul său. Pentru că acești oameni speciali nu au fraudat, pentru că beneficiile lor sunt statuate prin legi, legi speciale. Cu alte cuvinte drepturile de pensie au fost determinate absolut legal. Dar nu și moral, zic unii. Pentru că nu este moral a încasa drept beneficiu sume pentru care nu ai avut nicio contribuție.
Casa Națională de Pensii Publice publică lunar statistica sa. Și bine face. Din datele oficiale prezentate pentru luna octombrie 2019, exceptînd militarii, numărul celor care primesc pensii de serviciu, fiind beneficiari de pensii speciale, sunt doar 9331. Aici sunt cuprinși: corpul diplomatic și consular, funcționarii publici parlamentari, personalul aeronautic civil navigant, procurorii și judecătorii, personalul Curții de Conturi.
Fondurile necesare acestor pensii se constituie din două surse: din Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat și din Bugetul de Stat. Spre exemplu, una dintre aceste categorii profesionale este populată cu 3849 de beneficiari, a căror pensie este asigurată după cum urmează : din fondul de asigurări sociale, unde au contribuit în perioada activității, rezultînd o pensie medie de 3169 lei. Și acum surpriza. Bugetul de Stat „dăruiește” în generozitatea sa risipitoare, în medie, fiecărui pensionar din această categorie încă 17319 lei în medie. Vă las pe dumneavoastră să calculați suma totală încasată. Acești răsfățați, cum spuneam, au un arsenal de argumente. Unul, ce se vrea solid, este că profesiile „specialilor”nu permit exercitarea și altor activități care să completeze veniturile. Este, evident, un argument greu sustenabil, pentru simplul fapt că salariul acestor conaționali în timpul activității este uriaș raportat la salariul mediu pe economie.
În aceste ultime zile din an tensiunile s-au accentuat. Guvernul, aflat în dificultatea de a-și construi bugetul pentru anul 2020 la capitolul venituri, are doar cîteva soluții. Fie crește gradul de încasare, fie crește gradul de absorbție a fondurilor europene, fie trece la reducerea drastică a cheltuielilor publice. Sau toate la un loc. Nu este lipsită de importanță nici componenta politică. Alegerile ce se apropie necesită, vai, ca de fiecare dată și ca peste tot în lume, măsuri populiste. Iar „tăierea” pensiilor speciale, dincolo de justificarea legală, financiară și morală, este și o măsură cu puternic impact emoțional, populist, electoral, pentru cei peste cinci milioane de pensionari aflați în plată, pentru familiile lor, pentru ceilalți bugetari, care nu se găsesc pe lista favoriților. (A propos de „ceilalți bugetari”. De ieri acești „ceilalți bugetari”, adică profesorii, medicii etc., toți cei din aparatul bugetar, și sunt peste 1,2 milioane de persoane, cer și ei, cu justificări, unele solide, pensii speciale. De ce, nu ? )
Se anunță o perioadă grea. Guvernul, Parlamentul, Sindicatele, Patronatele, cei aproape 10.000 de speciali vor ataca. Fiecare cu armele sale. Ceea ce este sigur (și trebuie să se țină seama de acest lucru) este protejarea militarilor, mai ales în contextul geopolic actual.
Reiau în întregime articolul publicat acum mai bine de zece ani, așa cum a fost scris la vremea respectivă. Unele inadvertențe legislative sau tehnice rog a fi trecute cu vederea, fiind valabile, în mare parte, doar pentru acea perioadă. Restul este dureros de real și ne dezvăluie că în ultimii zece ani nu s-a făcut absolut nimic pentru a echilibra conținutul legii pensiilor. Vom continua analiza și apoi publicarea evoluțiilor din acest domeniu atît de sensibil.

„Oameni speciali

,,Omul mediocru aspiră să devină ceea ce nu este,
el visează să-şi întreacă propriile condiţii şi să fie altul.
Dogma sa fundamentală trebuie să fie
aceea a transsubstanţializării.
– Omul genial nu aspiră decât să fie cât mai des
– la înălţimea momentelor sale supreme.
Ca un Dumnezeu care ar dori să fie sfântul Duh
în toate cele trei ipostaze ale sale”
Lucian Blaga (1895 – 1961)

Într-o societate care-şi abandonează valorile, în care confuzia valorică este la ea acasă, în care non-valorile devin, din nefericire pentru generaţii întregi, modele nefericite, existenţa „oamenilor speciali” pare surprinzătoare.
Ne întrebăm, deci, dacă ei există cu adevărat şi dacă da, cine sunt aceşti oameni?
Am crezut, dintotdeauna, că omul special este acea persoană care are însuşiri speciale, deosebite, ce-l particularizează de cei din jur.
Am crezut în existenţa omului special. Cred şi acum. Doar că am rămas tradiţionalist. Pentru mine special este artistul, creatorul cel atins de geniu, sau omul de ştiinţă, sau unii politicieni sunt speciali – cei care şi-au pus pecetea pe evenimente marcante ale ţării sau poporului lor.
„Special” poate fi şi un ministru, un sportiv, un muzician, dar şi un funcţionar, sau un muncitor, un truditor cu braţele sau cu mintea.
În memoria fiecăruia dintre noi este aşezat la loc de cinste un profesor „special”, un învăţător „special”, un artist, un inventator ce ne-a făcut viaţa mai bună sau a adus faimă ţării şi poporului său.
Români speciali? : Coandă, Vuia, Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Palade, dar şi Noica, Pleşu, Gheorghe Zamfir, şi mulţi, mulţi alţii. (Fie-mi iertat arbitrariul şi subiectivismul alegerii. Lista este infinit mai lungă şi se suprapune peste tot ce înseamnă valoare naţională în întreaga istorie modernă a ţării).

Din nefericire, însă, legea, Parlamentul deci, a fabricat artificial, ante şi post- decembrist, „oameni speciali”.
Cine sunt aceştia?
Cu siguranţă, domeniile în care s-au localizat peseudospecialii sunt multe. Diversitatea lor este la fel de mare. Avem falşi şi artificiali „oameni speciali” în politică, în administraţie, în educaţie, în magistratură, în artă, în mai toate domeniile.

Acum doresc să scriu doar despre o anumită categorie.
Este vorba de „oamenii speciali”, apăruţi în „cultura socială” şi generaţi de LEGE.
Care legi?
Este vorba despre acele legi ce au inventat categoriile profesionale speciale: parlamentarii, militarii, magistraţii, diplomaţii, politiştii.
De ce sunt aceştia speciali?
Paradoxal, nu valoarea este cea care îi defineşte ca atare, deşi, în mod evident, în fiecare categorie din cele enumerate se regăsesc valori autentice, personalităţi care marchează, prin prestaţia lor, domeniile respective.
Şi dacă nu valoarea lor le conferă statutul de „special”, atunci ce?
Legea este cea care le-a dat acest statut în mod aparent arbitrar, fără să ţină seama de criterii axiologice, de considerente raţionale, bazate pe evaluări ştiinţifice, ca cele enumerate mai sus.

M-am întrebat prin ce aceste categorii profesionale sunt speciale în comparaţie cu sociologii, profesorii, economiştii, medicii, arhitecţii sau celelalte categorii profesionale?

Actele normative din domeniul despre care scriu îmi oferă argumentele.
Ei sunt speciali, prin cel puţin trei „favoruri” pe care LEGEA le face.
Care sunt aceste favoruri ?
În primul rând, aceste categorii profesionale sunt mult mai bine plătite decât toate celelalte categorii. În al doilea rând, contribuţiile lor la fondurile speciale (fondul de asigurări sociale, cel de şomaj şi cel de asigurări sociale de sănătate) sunt mult mai mici. În al treilea rând, în ciuda unor contribuţii mai mici la fondul de asigurări sociale, la retragerea din activitate primesc lunar între 60-80 % din ultimul salariu brut.

Următoarea întrebare firească este: Câţi speciali avem?
Statistica spune că puţin peste 300.000. Alţi specialişti vorbesc de mai mult de 10% din numărul total de pensionari. Deci, foarte mulţi. (Existenţa unei relative ambiguităţi şi neclarităţi în ceea ce priveşte numărul acestora, cel puţin la nivelul „ieşirilor” publice ale politicienilor, aduce un surplus de superficialitate, profund condamnabilă, managementului sistemului public de pensii ).

Faţă de această realitate, pentru că, într-adevăr este o realitate, îngrijorările noastre trebuie să crească. De ce? Pentru simplul motiv că sistemul naţional de asigurări sociale, aşa cum ni se spune, nu mai poate suporta această presiune.

Criza economică şi financiară amplifică decalajele, deficitele.
Veniturile sistemului naţional de asigurări de sănătate scad şi, odată cu scăderea veniturilor, cresc cheltuielile. (Pentru mine, aceasta este ordinea logică: criza economică conduce la declanşarea unei crize financiare. Însă specificitatea crizei mondiale actuale contrazice, se pare, această logică macroeconomică şi ne trimite spre un raport inversat: criza financiară este cea care a determinat declanşarea crizei economice).

Evoluţia crizei? Aici „specialiştii” noştri intră în zona alfabetului (sic !).
După unii, evoluţia crizei este în V. Cei ce se vor a fi cel mai bine informaţi ne înştiinţează că formatul crizei noastre este U. Alţii ne spun că, nici pe departe, criza va evolua în W, iar cei mai pesimişti ne asigură că în România criza va fi în L.
Nu avem elemente să-i credem sau nu. Oricum, evaluările sunt, cu certitudine, superficiale, şi, ca întotdeauna, cei care le promovează sunt necredibili.
Ceea ce este sigur este că România are şi acum un comportament atipic, „original”. Criza românească de până acum nu seamănă cu cea mondială.
De ce? Cel puţin pentru un singur motiv: am avut, de la începutul crizei şi până acum, două campanii electorale, care, într-un mod tipic românesc, au alterat realitatea economică, cel puţin la nivelul consumului populaţiei.

Oare sistemul, statul, mai poate suporta aceste presiuni?
Răspunsul îl primim din ce în ce mai des.
Guvernanţii ne pregătesc, probabil, pentru un colaps al sistemului, într-un viitor nu prea îndepărtat. Pentru că altceva nu pot crede, atâta vreme cât în fiecare lună aflăm că statul a mai reuşit să plătească pensiile şi salariile, cu alte cuvinte ni se induce că o face cu greu, din ce în ce mai greu şi ne avertizează, indirect şi implicit, că este incertă existenţa resurselor pentru aceste plăţi în lunile următoare.
Cu alte cuvinte, şi specialii, aceşti „supraoameni”, şubrezesc echilibrul sistemului şi aşa extrem de instabil.
„Tehnicienii„ şi „experţii” sistemului, din ce în ce mai puţini şi mai puţin autentici, ne prezintă „tehnic doar” cauzele.

Sub acoperirea legilor speciale, beneficiarii plătesc o cotă de CAS (contribuţie de asigurări sociale) între 5 şi 9 % din salariul brut, iar instituţia angajatoare nu plăteşte nicio contribuţie.
Mai mult decât atât, aceste sectoare primesc subvenţii uriaşe de la bugetul de stat, grevat, deci, şi acesta, de presiunea „specialilor”.
De ce bugetul de stat este „angrenat” în acest joc periculos?
Tocmai pentru că una dintre guvernările recente, pentru prima dată în istoria asigurărilor sociale de stat, ca urmare a unor majorări succesive de pensii, cu puternic iz electoral şi populist, deşi, pe fond, necesare într-o ţară aflată în derivă, a introdus obligaţia ca statul, prin bugetul de stat, să susţină bugetul asigurărilor sociale.
În mod evident, specialii sunt principalii beneficiari, pentru că pensiile lor sunt alimentate consistent din bugetul de stat (la pensia cuvenită ca urmare a contribuţiei la fondul asigurărilor de stat se adaugă o sumă, până la concurenţa a 60 sau 80% din ultimul salariu brut, alimentată din bugetul de stat prin transferuri către bugetul asigurărilor sociale de stat, deci sponsorul acestui deficit este nimeni altul decât contribuabilul român!).

Toţi ceilalţi, contribuabilii constanţi, fideli sistemului, dar care nu sunt speciali, plătesc, însă, o cotă de 10,5 % din salariul brut, iar angajatorii virează 20, 8 %.

Din păcate, nu se mai poate face nimic, sau aproape nimic, pe termen scurt.
Nu putem arunca în foamete contingente de milioane de oameni „nespeciali”, dar pentru care pensia este singura sursă, firavă, de existenţă.

Ce-şi propun guvernanţii?
Sub presiunea Fondului Monetar Internaţional, a cerinţelor europene, ce demult trebuiau îndeplinite, dar şi ca urmare a presiunilor financiare generate de criza mondială, Guvernul îşi propune, pentru prima dată în ultimii 20 de ani, să reformeze sistemul îmbâcsit al asigurărilor sociale.
Guvernul are pe agenda sa un proiect de «Lege de reformare a sistemului de pensii», ce-şi propune să introducă o singură valoare, unitară, a contribuţiei, de 10,5 %, şi să elimine „oamenii speciali”, cu alte cuvinte pensiile speciale, (simultan cu un alt proiect, cel al legii unice de salarizare pentru sectorul bugetar, dar pentru care, spun reprezentanţii confederaţiilor sindicale, guvernele nu vor avea resurse financiare decât, poate, peste 10 -15 ani) .
Se discută, chiar, despre recalcularea tuturor pensiilor, chiar şi a celor aflate în plată, dar al căror cuantum nu este determinat exclusiv de mărimea contribuţiei (există posibilitatea ca un „special” actual, cu o pensie de 8000 de lei, să beneficieze, după recalculare, de o pensie de doar 2000-3000 de lei, corespunzător contribuţiei sale la fondul de asigurări sociale).

Încercări au mai fost. Doar în ultimii patru ani, mai multe proiecte au fost transmise Guvernului, Parlamentului, atrăgându-se atenţia asupra pericolelor ce pândesc sistemul naţional.
Din păcate, nici unul din acestea nu a trecut. Cauzele sunt evidente. Cei ce trebuiau să decidă, erau, în totalitate, cei din categortia exceptaţilor, specialilor. Ba chiar mai mult. Chiar şi spre sfârşitul ultimei guvernări, au fost introduse şi alte contingente în categoria specialilor, deşi semnele viitoarei crize a sistemului erau deja evidente (a fost introdusă categoria funcţionarilor din aparatul Parlamentului, care urmează să se pensioneze în aceleaşi condiţii ca şi parlamentarii).

Admiţând că acum, în contextul actual, cu actuala majoritate parlamentară covârşitoare, legislativul va avea voinţă şi forţă de a reforma sistemul naţional de asigurări sociale, rămâne, pentru o foarte bună bucată de timp, problema asigurării resurselor financiare pentru ca sistemul să nu se „gripeze”, să nu intre în colaps, să nu mai poată, cu alte cuvinte, să asigure pensiile câtorva milioane de contribuabili cinstiţi, care, de-a lungul multor decenii, prin munca lor, au susţinut „oamenii speciali”. (Un calcul relativ simplu ne demonstrează că, pe datele demografice actuale, „indicele de utilizare” a contribuţiei sociale este extrem de scăzut. În fapt, admiţând că un bărbat care a contribuit la fondul de asigurări sociale 45 de ani şi care, conform legislaţiei actuale, iese din viaţa activă la vârsta de 65 de ani, în condiţiile speranţei de viaţă de 67 de ani la bărbaţi, pe cale de consecinţă, durata beneficiului se întinde pe durata a doi ani. În concluzie, la o contribuţie de 45 de ani – un „beneficiu” pe întinderea a numai doi ani. Concluzia poate fi doar una: în mod natural sistemul este capabil să se autoîntreţină, evident, cu respectarea principiilor sale, între care solidaritatea socială este unul fundamental. Evident, calculul este relativ superficial. Există însă, baze de date, ce ne pot oferi concluzii realiste, dar şi mai îngrijorătoare. M-am întrebat de foarte multe ori: de ce nu se fac asemenea evaluări? Şi dacă se fac, de ce nu se dau publicităţii?).

În orice altă ţară, anual, administratorii sistemelor naţionale de asigurări, fie ele pentru pensie (asigurări sociale), şomaj sau sănătate, prezintă rapoarte „în faţa naţiunii”, de fapt, a asiguraţilor, cerându-le „avizul” pentru modul de administrare.
La noi se prezintă „execuţia bugetară”.
Oare câţi dintre contribuabili ştiu să „citească” un bilanţ, o execuţie bugetară sau un buget?

Ce-i de făcut?
Experienţa acumulată în cele câteva decenii, bunele practici din alte părţi ne pot oferi soluţii. Toate însă pe termen mediu şi, cele mai multe, pe termen lung.
Evident, unele dintre acestea sunt cunoscute, chiar par a fi banale.
Din păcate, tot ce s-a reformat până acum în zona resurselor sistemului de asigurări sociale au fost doar „paliative”.
În ceea ce priveşte determinarea valorii beneficiului, progresele au fost vizibile. Fără a avea niciun partizanat, perioada mandatului ministrului Gheorghe Barbu, deşi scurt, a adus acea clarificare a calculării valorii pensiei, de care sistemul avea nevoie. Dacă noul sistem de calcul era aplicat şi unitar, încă de atunci categoria „specialilor” era eliminată.

În zona creşterii veniturilor, în mod cert, creşterea economică, asociată cu creşterea productivităţii muncii, va conduce la creşterea numărului de contribuabili la sistem, cu alte cuvinte, la alimentarea mai bună a fondului. Administratorii sistemului, în măsura suportabilităţii, pot majora şi valoarea contribuţiilor individuale sau/şi ale angajatorilor, pentru ca sistemul să se supraalimenteze.
Apoi, creşterea „exigenţei instanţelor” statului (a controlului) în privinţa transferului şi ritmicităţii contribuţiei angajatorilor determină creşterea veniturilor. Nu în ultimul rând, reducerea muncii fără forme legale, căruia „pitoresc” îi spunem „munca la negru” alimentează, consistent, fondul. Estimările cele mai optimiste ne conduc spre un procent ameţitor, de peste 30%. La atât se evaluează munca la negru.

Cu siguranţă, nu este suficient să creştem doar veniturile. În egală măsură administratorii sistemului, statul, în ultimă instanţă, trebuie să reducă cheltuielile sistemului.
Care cheltuieli?
În primul rând eliminarea privilegiilor financiare pentru „oamenii speciali”, apoi „revizuirea” şi, ca urmare, curăţirea sistemului de falşii pensionari de invaliditate, acum la nivelul mai multor sute de mii, care parazitează în mod „criminal” echilibrul financiar al sistemului.
În al treilea rând, reducerea consistentă a cheltuielilor uriaşe de administare a sistemului.
Sub această denumire a capitolului bugetar, puţin cunoscută de toţi contribuabilii, se ascunde eleganţa nepermisă a sediilor caselor de pensii, luxoasele limuzine ale şefilor, salariile şi mai ales stimulentele ce aruncă în derizoriu salariile „creierelor” celor mai strălucite din sectoarele de înaltă performanţă din zona privată.
Informatizarea eficientă, reală şi urgentă a sistemului (deşi infuzia de fonduri în informatizare a fost şi este uriaşă) ar conduce la operativitate, calitate şi la eliminarea tradiţionalului şi înrădăcinatului dosar de pensie ce trebuie depus personal numai de cei „ne speciali” şi, evident, însoţit întotdeauna de „foloase necuvenite”.
Informatizarea trebuie să conducă obligatoriu şi la redimensionarea drastică a personalului, cu efect în diminuarea cheltuielilor de administrare a sistemului. Aceasta este doar una din multele soluţii.

Cu certitudine, corelarea directă, ca unic criteriu de determinare a mărimii pensiei, a contribuţiei cu pensia, echilibrează sistemul, alături de piloanele doi şi trei care, bine administrate, vor aduce un plus de beneficii asiguraţior. Pentru că, fundamental, sistemul naţional de asigurări sociale este un sistem de asigurări şi, ca în toate sistemele de asigurări, mărimea beneficiului este determinată de un singur criteriu: mărimea contribuţiei.
Numai în acest fel vom putea scăpa de «oamenii speciali», de tratamente speciale şi de pensii speciale.
Cu siguranţă, această nouă, dar fundamentală reformă a sistemului de pensii trebuie realizată simultan cu reformarea sistemului de salarizare, în general, şi al celui bugetar în special.
Pentru că, din nefericire, şi în această zonă avem „oameni speciali”.
Dar, despre aceşti „speciali”, altă dată.

12 iunie 2009