Eugen Blaga: M-am aruncat în cap degeaba!

Într-una din zilele anterioare am citit o știre. Scurtă. Despre Sobaru. Blîndul, inocentul, curajosul cu vocație de erou, fermecătorul, prin simplitatea vorbelor, timidul, puțin comunicativul prin cuvinte și mult mai mult prin fapte.
Văzînd ce se întîmplă în țară, a declarat trist: M-am aruncat în cap degeaba!

Cîtă tristețe și cîtă resemnare în cuvintele acestui om! Cîtă durere, atîta cîtă să încapă în toate casele celor care, atunci, nu l-au crezut,
l-au ironizat și l-au jignit, făcîndu-l schizofrenic, nebun.

Cîțiva dintre cei de atunci, sprijinitori ai puterii din acea vreme, care-l condamnau pe Sobaru cu vechea ură proletară, transformată, chipurile, în ură intelectuală, pentru actul de revoltă al unui om aflat în culmea disperării, acum au trecut cu arme, dar fără bagajele duplicității, ce i-ar fi putut trăda, de cealaltă parte.
Acum sînt, declarativ, că dă bine, de partea discursului eroului nostru. Se revoltă și ei, acum, cînd foștii prieteni politici au plecat de la cîrma țării, împotriva celor care ne sufocaseră viața și ne amputaseră salariile la acea vreme, împotriva celor care l-au determinat pe Sobaru să renunțe la viață, să-și abandoneze soția și copilașii lui dragi, pentru care dorea o viață mai bună.

Citind cuvintele dezamăgirii, nu am putut să nu remarc suferința omului, a eroului, pentru că este, cu siguranță, singurul erou autentic postdecembrist, care-și trage rădăcinile din stirpea celor de dinainte, de la Lupeni, de la Brașov, de la Timișoara și din a celor care au murit pentru democrație și libertate în anii mulți de dinaintea noastră, sau să nu remarc suferința acestui om uitat mult prea devreme și care nu a cerut nimic pentru el sau pentru familia sa.
El s-a revoltat, așa cum a crezut el că este cel mai bine, în numele tuturor celor care au fost înșelați, care au fost mințiți.
Nu a cerut nimic. Nici salariu mai mare pentru el, nici alte locuri de muncă, nici măcar un loc în Parlament, loc pe care l-ar fi meritat infinit mai mult decît toți și toate odraslele, rudele, secretarele, amantele, necalificații și eșuații care, profitînd de revolta națiunii împotriva unui președinte care i-a uitat și i-a păcălit, s-au cocoțat pe scaunele capitonate în piele ale fostei case a poporului, acum casa tuturor pripășiților, neprofesioniștilor, a celor fără știință de carte sau a celor fără doctrină politică și morală, dar care-și spun oameni politici.
Nici măcar nu a vrut să fie coleg de bancă parlamentară cu prea mult mediata grevistă a foamei care, jenată și încercînd să deturneze înțelesurile reale ale ascensiunii ei, precum și propriile veleități și ambiții de parvenire, acum, după anunțarea rezultatelor recentelor alegeri, ne-a declarat, ipocrit, că, dacă nu se va da educației ceea ce merită, va demisiona imediat din parlament.
Și iată, parlamentul are, din această sesiune, un expert în greva foamei, alături de experți în greva lecturii, în greva moralei, în greva cinstei, sau de experți în grevă față de cei pe care, formal, s-au angajat să-i reprezinte. Aviz doritorilor. Apelați la ei!

Iertată-mi fie impardonabila neîncredere și neacceptare a unei anumite atitudini. Dar cred cu convingere că, atunci cînd te sacrifici pentru țară, cînd accepți chiar să mori pentru idealuri, pentru cei din jurul tău, pe care susții că îi reprezinți, nu ceri și nici măcar nu accepți recompense.

Sobaru nu a cerut și nu a acceptat nimic. În schimb, ne-a spus ceea ce noi știam, dar nu din gura lui, ci din învățămintele noastre, din suferințele, deziluziile și neîncrederea care și-a găsit loc, pentru multă vreme, în conștiința noastră. A spus-o simplu. Așa cum a fost și atitudinea lui. Simplă, dar fundamentală, decisivă, hotărîtă, capitală: renunțarea la viață.

De aceea, de cîteva zile de cînd am citit știrea, cuvintele lui mă urmăresc. Le aud parcă spuse de el cu voce stinsă și parcă îl văd cu ochii plecați, poate, pentru a nu i se vedea lacrima care-i mijește la colțul ochilor, refăcuți cu greu după crunta cădere de la balconul parlamentului.

Și atunci mi-am amintit și am recitit textul pe care-l scrisesem în 23 decembrie 2010 și pe care nu l-am publicat niciodată.
Iată că au trecut doar doi ani și lumea a uitat ceea ce nu trebuia să uite.
Și, pentru a reaminti celor care trebuiau să țină minte și să alunge dezamăgirea și suferința de pe chipul nobil al lui Sobaru, am hotărît să public acest text.
Iată-l, așa cum a fost scris atunci, fără să schimb nici măcar o virgulă.

15 decembrie 2012.

Psihologul și comportamentul schizoid

Precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie,
așe, fără socoteală fiind, nebunie ieste și să numește.
Dimitrie Cantemir
(1673-1723)

Eveniment unic, din nefericire, pentru o țară nefericită. Unic pentru România, unic pentru parlamentarismul european și nu numai.
În momentul cînd nefericitul prim-ministru al acestei țări susținea aberantul proiect al legii salarizării, din unul din balcoanele Camerei Deputaților a răzbătut un strigăt. Apoi a urmat un puternic zgomot, generat de contactul dramatic cu fotoliile parlamentului (atenție! nu cu băncile parlamentului, cum au transmis cele mai multe surse mass-media. Pentru cei care privesc cu atenție sala în discuție sau pentru cei care au călcat în acea sală, nici nu poate fi vorba de bancă/bănci, ci mai degrabă de cele mai luxoase și confortabile fotolii învelite în pielea cea mai fină și mai moale, în lemnul de esență, cald prin finisajul de piele, văzute vreodată în vreun parlament).
Ce s-a întîmplat? Un bărbat tînăr, puternic, solid și sobru, tată a doi copii, căsătorit, cu o meserie bună într-o instituție a statului, televiziunea națională, s-a aruncat în gol de la unul din balcoanele imensei săli.
În cădere a strigat. A strigat împotriva primului-ministru: „Ați furat mîncarea copiilor!”
Pe cămașă a scris: „Ne-ați ciuruit. Ați vîndut toată țara. Ne-ați ucis viitorul copiilor. Ne puteți lua viața, dar nu libertatea”.

Din fericire pentru copiii lui, pentru soția lui și pentru el, Dumnezeu a fost generos de această dată, deși sinucigașii nu îi sînt pe plac lui Dumnezeu. De data asta i-a păstrat viața.
În cîteva minute cei de la urgență, SMURD, au ridicat trupul zdruncinat și plin de sînge. De pe targă, perfect conștient, omul, Adrian Sobaru, a strigat Libertate!

Nu au trecut, apoi, decît cîteva zeci de minute, și aparatul specializat în manipulare și-a început treaba.
Au apărut la posturile de televiziune și trepădușii de serviciu, cei cărora, într-o scriere anterioară, le-am spus opinioniști, cei care, pentru bani, vorbesc despre orice. Au apărut psihologii. Unul din aceștia, probabil, eșuat, ca și ceilalți. Sau, cel puțin, nerealizat la nivelul ambițiilor ce, cu siguranță, îl macină.
Individul, fără nici ce mai mică urmă de îndoială profesională, fără date concrete, fără o minimă examinare, a pus diagnosticul: comportament schizoid, deci boală psihică, deci nu curaj, deci nu revoltă justificată, nu disperare, nu durere, nu neputință, nu…, nu…, ci boală.
Cam același diagnostic se punea, cu numai cîțiva zeci de ani înainte, celor ce se revoltau, celor la care curajul trecea dincolo de instinctul de conservare, celor cărora viața le era doar suferință. Și iată că, după numai 21 de ani, disperarea oamenilor dă pe dinafară. Cei mai curajoși o fac însă. Cei mai mulți, acum, ca și atunci, stau ascunși. Nu vor să fie văzuți. Înjură în barbă. Alții minimizează eroismul, îl aruncă în derizoriu, îl îngălează cu balele mizeriei lor morale, se masturbează, public. Pentru ce? Pentru cîțiva pumni de euro, pentru poziții dorite și nemeritate, pentru acoperirea frustrărilor, pentru a pune picioarele pe gîtul celor care nu sînt ca ei, pe gîtul celor care au crescut, s-au format prin ei înșiși, doar prin munca lor, împotriva celor care au refuzat alinierea, subordonarea ticăloasă, compromisul, delațiunea, minciuna, lașitatea, urîțenia trupească și sufletească.

Este, cu siguranță, cea mai sinceră, mai puternică, mai autentică, mai penetrantă și mai curajoasă formă de protest de la evenimentele de acum 20 de ani. Și mai cred că alegerea locului, Parlamentul unei țări, a momentului, cînd lua cuvîntul premierul de sacrificiu, pentru că, personal, continui să cred că este doar o păpușă cu minte puțină, apoi data, în ziua-simbol a revoltei dintr-un alt decembrie, nu sînt întîmplătoare. Toate au fost alese cu grijă, conștient, cu multă vreme înainte, pentru ca revolta să fie cît mai puternică, să producă cît mai mult impact, să fie credibilă. Nu putea fi vorba de comportament schizoid, decît dacă, vai!, analizăm aserțiunile personajului cu studii așa-zis psihologice ale eroului nostru. Oare respectabila breaslă a psihologilor nu trebuie să se revolte? Oare respectabila și venerabila instituție care-i susține material existența mizerabilă nu trebuie să ia poziție? Cu siguranță, trebuie ca toți cei cu frica de Dumnezeu, toți cei morali, toți cei care sînt solidari cu suferința semenilor să reacționeze, să nu dea voie nimănui să murdărească, să păteze acte unice, pe care puțini dintre noi sînt în stare să le facă pentru ei, dar mai ales pentru semeni. Și iată reacția televiziunii naționale, unde nefericitul protestatar este salariat, cel care, cu ani în urmă, împreună cu Lucia Hossu Longin, a filmat memorialul durerii: a întrerupt emisia fără nici o explicație, exact ca atunci cînd s-au auzit pe post primele huiduieli adresate lui Ceaușescu, acum 21 de ani.
Stranie, dar nesurprinzătoare coincidență!

Alt post a titrat, cu batjocură, „imposibilitatea electricianului de a fi parașutist”.
Apoi, cea mai influentă și puternică femeie a ultimilor și viitorilor ani ne-a somat pe toți să nu încercăm politizarea momentului, deși este evident pentru toată lumea, chiar și pentru toate agențiile de presă din lume, că evenimentul, prin conținut și prin locul unde s-a petrecut, este un act fundamental și eminamente politic.

Alții, mizerabili morali, au deturnat cauza/cauzele ce stau la originea acțiunii. S-a comunicat în doar cîteva minute salariul protestatarului. Era de 1500, ca nu peste multă vreme, în doar cîteva ore, să fie de 2500 roni, la care se adaugă indemnizația de 500 de lei pentru copilul cu dizabilități și încă 600 roni cîștigul mamei. Toate au fost construite de așa manieră, încît necăjiții cu cîștiguri net inferioare să se revolte, nu autoritățile, împotriva nemulțumitului care nu poate trăi cu 3600 de lei pe lună, cînd ei pot să o facă doar cu cîteva sute de roni.

Am asistat, din nefericire, la exerciții eșuate de manipulare. Nici măcar cei puși să manipuleze nu și-au dezvoltat abilitățile, nu sînt creativi, uzează de aceleași metode vechi și îmbătrînite.
Și atunci de ce să fim de acord să le majorăm bugetele? De ce să aprobăm sedii de zeci de milioane? De ce să le dăm pensii speciale?

Căciulați
23 decembrie 2010

Parteneri