Eugen Blaga: Muzee unice

 

Ani și ani am colindat locuri în care am căutat să aflăm frumosul la el acasă, pentru că numai așa puteam înțelege semnificații pe care niciun album, nicio enciclopedie, cât ar fi ea de doctă, nu ți le poate oferi. Și, cum este firesc, disponibilitatea de a alerga după astfel de nevinovate plăceri începe, în timp, să se multiplice, să se diversifice, să caute ceva care este altfel, unic, să descopere rarități, asemenea colecționarilor, sau „adunătorilor”, cum îi place marelui nostru colecționar și critic de artă Vasile Parizescu să spună.
După îndelungate peripluri prin zeci și zeci de muzee ale lumii, dar mai ales prin cele ale noastre, de la cele mai mari și mai „nobile” până la minusculele muzee private, „de familie”, presărate de-a lungul Europei, dar din ce în ce mai multe și pe la noi, interesul nostru s-a îndreptat pe nesimțite spre rarități, spre acele locuri, aproape exclusiviste, cele mai multe nepromovate de cei care ar trebui să o facă și pe care le aflăm doar de la prieteni dedicați, în care oameni pasionați au strâns, prin efortul lor propriu, fără ajutorul statului, lucruri frumoase, unele unice, din dorința declarată de a nu se risipi în timp o parte din frumusețea, cultura și valorile acestui neam, dar și pentru a dovedi, de a mărturisi ceea ce ne reprezintă. O fac în locul statului, subliniind „culturnicii” ce nu coboară din palatul de sticlă de pe cheiul Dâmboviței, ocupat abuziv. (Pentru cei care nu știu, Ministrul Culturii, după ce a construit un palat/sediu al Ministerului Culturii pe terenul Muzeului Național al Satului Românesc, l-a abandonat și s-a așezat moț în locul cărților pe câteva nivele din moderna clădire a Bibliotecii Naționale, proiectată, nota bene, nu de succesivele programe de guvernare post-, ci tocmai de cei de dinainte, cei pe care i-am uitat în mod nedrept. Ba, uneori, i-am mai și condamnat la uitare, batjocorindu-i). Dar pasionații, adunătorii, colecționarii au făcut-o și o fac din dragoste și cu pasiune, cu renunțări, pe banii și munca lor, iar cea mai mare bucurie a acestor minunați oameni, ca a oricăror „constructori”, este să fie vizitați, să aibă prilejul să ofere.

Așa ni s-a întâmplat cu ani în urmă, când am descoperit, după o vizită la Conacul Bellu din Prahova, surprinzătorul și unicul Muzeu al pietrei din Sângeru. Și tocmai aici ne-am întâlnit cu unul din marii oameni de cultură ai acestui neam, cu poetul, omul de presă, colecționarul, pasionatul de tot ce înseamnă frumos, cu cel care a oferit din generozitate versurile poeziei „Bună seara, iubito” cuplului Caramitru-Loredana, pentru a realiza unul din cele mai mari succese ale muzicii adevărate românești.
Cu cele peste 1000 de pietre, unele istorice, cele mai multe țărănești, alese și achiziționate din bani personali, din curțile românilor, apoi așezate, ca cele mai prețioase bijuterii de epocă, într-un cadru medieval, cadru care este, de fapt, casa în care maestrul, împreună cu fermecătoarea sa soție și cu minunea vieții lor, au decis să „se refugieze” din calea civilizației decadente a unui București încăput pe mâini ticăloase, neiubitoare de ceea ce a fost acest oraș, indiferente la năruirea, mizeria, urâțenia, rușinea în care au ajuns palate, hanuri, case memoriale, muzee, parcuri, șosele. Șosele ce altădată asistau la bătăile de flori, un București al cerșetoriei, al parcagiilor cu lădiță, al prostituatelor de zi și de noapte, fără felinar roșu, al traficanților de orice, al dezmățului îmbogățiților prin nelegiuiri și vânzări de țară și a atâtor altora. Maestrul, crescut tocmai în Sfinții Voievozi, dar „umblat” cu treburile gazetăriei și ale culturii, la care slujește de o viață, în toate cotloanele și pântecele Bucureștiului, Lucian, un altfel de Zola, a renunțat la casa confortabilă din apropierea Căii Victoriei și a ales pământul, casa, piatra, aerul, soarele, oamenii, animalele, ogorul și pajiștea, pe care mulți le-au uitat și s-a așezat la puțin peste o sută de kilometri, la Sângeru-Prahova.
Dar, pentru că neastâmpărul cu care a fost dăruit nu-i dădea pace, și-a suflecat mâinile, și-a amintit că, de altfel, este și arhitect și a purces la construcții. A readus casa strămoșească medievală la starea la care s-a aflat în vremurile ei bune, ca, mai pe urmă, să devină „adunător” de istorie, de frumos, cu alte cuvinte de cultură materială și spirituală autentic națională. Și a reușit. Muzeul lui Lucian este unic. Nu numai pentru că este singurul, este unic prin spiritul pe care-l găsim când trecem pragul casei, prin pasiunea și spiritul gazdei/ghid permanent, care, atunci când nu este plecat la vreo lansare, sau la vreo întâlnire cu elevii printr-o școală prahoveană, este tocmai Lucian, dar și prin spiritul locului, prin apropierea la câțiva metri a unui alt muzeu pus pe roate tocmai cu sprijinul strămoșilor săi și de multe alte spirite văzute și nevăzute. Un muzeu al spiritelor pozitive, care, așa cum și-a propus creatorul său, dovedește că aceste locuri au creat o la fel de puternică cultură a pietrei ca și cea a lemnului. O cultură trainică ce, iată, ne-o reamintește acest muzeu.
Tocmai de aceea, cred, primul loc spre care ne-am îndreptat după Sângeru a fost Sarmizegetusa Regia, în templul dac, la cea mai veche civilizație a pietrei de pe aceste locuri binecuvântate.

Distribuie prietenilor

Viața, uneori suferințele, alteori bucuriile ne-au readus de o bună bucată de vreme prin minunatele locuri ale țării de dincolo de păduri. Transilvania este nu numai pentru noi un loc miraculos, fascinant, păstrător, mai mult decât orice altă zonă, a unei civilizații cu puternice accente occidentale, dar profund păstrătoare a obiceiurilor, cutumelor, valorilor ancestrale românești. Cu certitudine, influențele primite i-au marcat destinul. Continuă și astăzi să primească prin oamenii ei minunați influențe. Mai ales din partea celor care au dobândit semnificații, recunoașteri, din partea celor care, docți prin lumea largă, au înțeles să revină și să adauge și ei, în măsura resurselor personale, valori locurilor de unde au plecat. Așa se face că, de îndată ce am aflat de existența unui alt muzeu unic, am purces la drum cu nerăbdare să aflăm ce ar putea să conțină un Muzeu al țesăturilor, pentru că despre un astfel de muzeu este vorba. Muzeul este găzduit de localitatea Băița din nordul județului Hunedoara, la poalele Munților Metaliferi. Localitatea este atât de veche cât sunt exploatările metalifere de aici. De pe la 1472 este atestată documentar ca un centru de tranzacționare a metalelor prețioase extrase din munții ce o înconjoară. Și, tocmai de aici, a plecat cu ani în urmă, în vremurile de dinainte, mânată de persecuțiile ce s-au abătut spre familia ei, Doamna Dr. Florica Zaharia. A deținut ani la rând funcția de coordonator al colectivului de conservare a materialelor de la Muzeul Metropolitan din New York și tocmai de aceea muzeul american a donat muzeului din Băița, inaugurat cu puțin timp în urmă, peste 1800 de obiecte de artă, aparținând unor culturi ale lumii. Este, cu certitudine, un muzeu unic, de o frumusețe specială, de un rafinament subtil, un melanj extrem de bine dozat între autenticitate, mediul social de proveniență a exponatelor, de organizare muzeistică egală cu cea a marilor muzee și, nu în ultimul rând, de profesionalism, expertiză, pasiune, frumusețe morală. Frumusețe morală a Doamnei Zaharia și a întregii sale familii, familie care și-a păstrat limba, obiceiurile, relațiile cu comunitatea, ca și când niciodată nu ar fi părăsit aceste locuri. (De altfel, colecția se cheamă FARZ, adică Florica, Ana și Romulus Zaharia). În trei spații alese cu grijă și pricepere, datate în secolul al XIX-lea, vor fi așezate cele peste 12000 de piese achiționate în aproape jumătate de veac. De la o simplă pasiune s-a trecut la un autentic profesionalism, pentru, că trebuie să se știe, aici activitatea nu se va rezuma doar la spații expoziționale, ci aici se va face cercetare, se va prezeva, se vor colecta alte și alte piese și, ceea ce este foarte important, se vor împărtăși colecția și celelalte resurse specialiștilor și publicului larg. Un obiectiv onorant la care doamna Dr. Zaharia ține foarte mult este crearea unui centru de interacțiuni profesionale între experți și tineri profesioniști din comunitatea profesională națională și internațională.
Ceea ce este remarcabil este că muzeul are, chiar de la deschidere, o audiență pe măsura misiunii pe care și-a asumat-o. Excelențele lor ambasadorul SUA la București și ambasadorul Regatului Unit la București au fost prezenți la acest eveniment unic. Și, la fel ca la Muzeul Pietrei din Sângeru, și aici ghidul este tocmai cel ce a creat acest muzeu. Și, oare, poate cineva să pună mai mult suflet în prezentare, mai multă pasiune, mai multă cunoaștere decât cel ce a creat locul? Și, când acel creator mai este și o persoană publică respectabilă și respectată, când este un autentic depozitar de valori culturale, bucuria zilei este uriașă. Așa ni s-a întâmplat mie și soției mele vizitând aceste locuri.

Muzee unice prin ceea ce expun mai sunt suficient de multe încât să merite alocarea unui concediu, sau chiar a mai multora, spre bucuria sufletului nostru. Nu pot trece cu vederea muzeul unic în Europa, Muzeul Ceasului de la Ploiești, apoi Muzeul Lemnului de la Câmpulung Moldovenesc, Muzeul Cofetăriei de la Arad, Muzeul Nisipului de la Dăbuleni, Muzeul Farmaciei de la Sibiu, Muzeul Lingurilor de Lemn de la Câmpulung Moldovenesc, Muzeul Trovanților și nu în ultimul rând Muzeul Cucuteni. Le-am văzut, ne-au impresionat. Peste tot am găsit oameni, pasiuni, colecții, rafinament, cultură autentică, europenism, dar foarte mult românism. Poate cu un alt prilej vom descoperi împreună alți și alți oameni care au creat aceste muzee unice.