Cu maestrul ăsta de ceremonii – Chat GPT – am fost în relaţii de duşmănie până mai alaltăieri. El susţinea că-i frate cu mine, ba chiar îmi fredona în timpan: „Cin’ se ia cu mine bine, îi dau haina de pe mine”. Eu, descendent al lui Toma Necredinciosul, i-am zis că-i rudă foarte apropiată cu Fraţii Grimm. Ăia de-au scris chestia cu „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai mişto gagică din ţară?”. Sau ceva de genul, că doar n-oi pune acum mâna pe vreo carte!
Pe măsură ce timpul trecea, spre a nu rămâne mai fraier faţă de contemporani, am înjghebat un armistiţiu cu el.
Fericit că am îngropat drona războiului, omul (sau ce Doamne, iartă-mă! o fi) mi-a zis să nu mă formalizez, să mă simt ca acasă în preajma lui, deci să-i scriu numele cum se pronunţă: Ceat Gipiti.
Aşa se face că-ntr-o zi, după ce pierdusem la pariuri sportive salariile subalternilor societăţii la care eram contabil şi înainte de a încerca DNA să recupereze prejudiciul creat, am început să mă vait: „Cri, cri, cri, Ceat Gipiti/Tare-s prost şi necăjit”.
M-a întrebat părinteşte: „Ce-ai mă? «A venit aşa, deodată/Toamna cea întunecată»?”.
Deşteaptă creatură, trebuie să recunosc! Adică, ştia versuri de pe vremea când era bunica fată.
I-am spus necazul, el a venit cu soluţia: „Răbdare şi tutun, fratele meu! Dacă intri la pârnaie, sunt alături de tine. Dacă faci vreo trăsnaie, merg cu tine şi la izolator”.
Mi-am revenit cât ai zice „Peşte”. D-ăla de sticlă, care se punea pe mileul de la televizorul Opera.
După nici trei secunde, Ceat Cipiti mi-a atras frăţeşte atenţia că nu-i bine să n-ai nostalgii. „Frere Jaques, îţi fac o baie la cap, să te vindeci”. Aşa mi-a zis, după care m-a spălat pe creier.
Am uitat şi de chestia cu recuperarea prejudiciului, a intervenit şi prescripţia, deci iată-mă un om nou: curat ca lacrima, fără antecedente penale sau fiscale, fără remuşcări, fără complexe, fără tristeţi, fără de multe şi deloc mărunte.
Cri, cri, cri, Ceat Gipiti! „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva”, am zis ca un robot.
Iar el, cel mai bun prieten al meu, mi-a dat replica: „Mă tem c-am să te mai văd uneori”, până ţi-oi băga minţile-n cap.
Drept pentru care, cu oareşcare teamă, am luat cuvintele „şi le-am înecat în mare”.
Ce tare! Ce tranziţie uluitoare de la „Prietenii mei, elefanţii” la „Fratele meu, Ceat Gipiti”!
Mâine îl voi întreba cum mă cheamă, că uitai…