„Rețeaua germană” din scutlâcul de la Gurile Dunării a explodat   parcă în săptămânile din urmă, detonată de bomba cu efect întârziat… Fritz. Povestea acestei structuri este una aparte, căci n-am aflat  încă, din cărțile citite până azi, ca un stat să-și cioplească un pion băștinaș în graiul și-n năravurile meleagului-țintă. Ei bine, nemții au decis ca un fritz de-al lor să fie crescut în  limba daco-romanilor, iar după majorat să fie strămutat strategic în regiunea română cu vechi și statornice influențe germanice. Și cum mitul prusacului vrednic și cinstit fusese experimentat  cu câștig maxim (nu al norodului carpatin !) în cazul Klaus Werner Iohannis,  în noul domino transnațional, Dominic  a fost  desemnat să  împingă mai departe proiectul Berlinului. Nemulțumiți, poate, de prestația sibianului, păpușarii teutoni au hotărât  că doar unul de-al lor, cu sânge albastru, le poate împlini năzuințele  geopolitice. Fini și cinici cunoscători  ai firii valahe și exploatând  vrajba noastră  internă  perenă,  iată-ne cu nibelungul în  balconul mitologic al primăriei de pe  Bega. Deh, decât un rumân, mai bine unu’ d-afară!  Păi, nu astfel gândesc dintotdeauna ieruncile de pe plaiurile mioritice ?  Încetul cu încetul, insul  trimis în misiune  specială pe aici a trecut  la nivelul următor, cu magnitudine  națională – șefia unui partid. Deloc întâmplător, tot cam atunci, ca orice lucru nemțesc, se înființează și adunătura părelnicilor salvatori  ai României, niște puberi scoși din diverse incubatoare, mai  mult ori mai puțin secrete, și spălați strașnic  pe creier. Cum formațiunea pomenită  trebuia să  aibă un lider pro-european – musai pro-european, v-ați prins, nu ? -, secta useriștilor  i-a dat brânci Elenei Lasconi și l-a ales oberșef, în urale și schelălăieli  caraghioase,  pe veneticul  pregătit să ne  vindece definitiv de… patriotism. De parcă nu era îndeajuns, tipul  s-a lipit  cu premeditare de Nicușor  Dan, însoțindu-l  prin Europa (inclusiv prin Franța ![1]) pe năucul impostor de la Cotroceni. Ceva, ceva s-a petrecut între ei și despărțirea s-a produs fulgerător, stârnind revolta batalioanelor de postaci încartiruiți la ordin pe unitate. Numai că o asemenea urzeală are și soluții de avarie și iată-l pe Ilie Bolojan luat în captivitate de rețeaua condusă, la vedere, de fritz-ul mioritizat. În sinergia evenimentelor, încheierea în 2025 a contractului de înzestrare militară în cadul mecanismului SAFE între România și societatea germană Rheinmetall, în valoare de circa 7 miliarde de euro, a însemnat o victorie de etapă a „Planului Fritz”. Abia în momentul acela, apărătorii siguranței naționale din  colonia dâmbovițeană s-au trezit la realitate, bănuiesc, și au conștientizat dimensiunile dezastrului cu final previzibil. A urmat alungarea, prin hotărâre judecătorească definitivă, din biroul edilului-suprem al Timișoarei, a „calului hanseatic”, și susținătorii săi au  turbat mediatic. Unii au ieșit și în piață, o mână de fanatici doar, semn că era nevoie de o altă strategie de luptă. S-a vehiculat și se vehiculează, de pildă, numele lui Siegfried Mureșan la postul vacant de premier, individul provenind din  aceeași școală de cadre pe de Rin. Propunerea  se analizează danic și pârdalnic în Deal, iar criza s-a adâncit insuportabil în ținutul nefinitudinii ancestrale, atmosferă ideală pentru mobilizarea trupelor de rezervă din oștirea de lachei ai curților de afară. Pârăcioșii contra cost s-au înfățișat stăpânilor bruxellezi  și efectul nu a  întârziat, Manfred Weber (compatriotul fritzului abuzat, chipurile,  ce coincidență !) – căpetenia PPE din divanul comunitar – amenințând că ne va închide robinetul  cu bani din PNNR dacă legea  ANI, vinovată de conflictul de interese al insului fără cetățenie română, nu va fi cosmetizată… pro-european. Să nu ignorăm și desantul scurt al Angelei Merkel în bătăturile bucureșteană și napocitană, sub pretextul doct al lansării cărții sale de memorii.

Mda, Germania se clatină vizibil[2], nu-i niciun secret, și simte că „Planul Fritz” e sortit eșecului, de aceea disperarea cu care încearcă să păstreze România  în  orbita ei economică și politică.

P.S.: Apropo, afacerea Rheinmetall îmi aduce aminte de o alta,  încheiată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Așadar, „prin D. L. nr. 1633, publicat în Monitorul  Oficial din 2 Iunie 1941, având ca asociați Statul Român și  Uzinele  «Hermann Göring Werke»”,  a luat ființă societatea  Rogifer, „cu un capital social de 150 milioane, în participare egală. Scopul societății era arendarea și exploatarea clădirilor, mașinilor şi instalațiunilor întreprinderilor «N. Malaxa», expropriate de Statul  Român în baza D. L. 370 din 18 Februarie 1941, alcătuit tocmai în acest scop.

Prin contractul încheiat la 7 Octombrie 1941, întreprinderile  «Malaxa» sunt arendate societății «Rogifer». În baza acestui contract și a scrisorii-anexă la contract, cu data de 26 Septembrie 1941, societatea «Hermann Göring Werke» se obligă să pună la dispoziţia industriei româneşti anumite cantităţi de cocs și minereuri, aceeaşi societate fiind obligată prin contract să dea și concursul technic. Societatea «Hermann Göring Werke» nu şi-a îndeplinit niciuna din aceste obligațiuni, totuși, noua societate «Rogifer» a funcţionat până la consumarea stocurilor proprii ale întreprinderilor «Malaxa» care fuseseră preluate de către «Rogifer».

Aportul arătat în contract, pe care nemţii se obligaseră a-l aduce, nu a fost însă adus, astfel că fără niciun fel de contribuţie această societate germană a realizat beneficii din prelucrarea materialului românesc şi livrările făcute de «Rogifer».

Pentru ca societatea «Rogifer» să poată funcţiona, ea a fost finanțată de Banca Naţională. Ea a funcţionat până la data de 13 Februarie 1943, când în urma unei convenţii între Statul Român și grupul «Hermann Göring Werke», acţiunile acestui grup sunt vândute Statului Român, astfel că de la această dată Statul român rămâne singurul acţionar al «Rogiferului». Grupul «Hermann Göring Werke» a abandonat «Rogiferul» deoarece acesta nu mai prezenta niciun interes pentru el din cauză că stocurile de materii prime preluate de la «Malaxa» se epuizaseră, iar nemţii care n-au avut intenţia să aducă materiile prime necesare, au lăsat întreprinderile în seama Statului Român. Guvernul Antonescu, în loc de a cere reparaţiuni, a cumpărat cu bani grei partea socială a grupului «Hermann Göring Werke», care însă nu reprezenta nimic, încât acest grup realizează încă un beneficiu. Statul își cumpăra astfel propriii săi bani”.

În legătură cu această convenție, așa cum este prezentată în „rechizitoriul acuzatorului public procuror general Dobrian”, în cartea Procesul   marii trădări naționale (apărută  în 1946), mai aflăm că, la 6 septembrie 1944, angajamentele societății  „Rogifer”  la   BNR reprezentau  3 111 383 092 lei. S-o repeta iarăși istoria ? mă întreb involuntar, ca vlăstar al neamului de obidiți scoborâtor din stirpea lu’ Stan Pățitu…

[1] Surprinzător (sau nu?), „Rețeaua franceză” pare să-și fi slăbit rău puterea asupra României, Nicușor Dan depărtându-se tacit de Paris, Dacian Cioloș și-a pierdut anvergura inițială și inițiatică, iar Clotilde Armand, alt proiect de import strategic, fiind condamnată cu executare de o instanță din Capitală, hotărâre nedefinitivă, încă !  Bașca renunțarea la varianta Luca Niculescu la cârma guvernului…

[2] Blocada economică impusă Rusiei le-a tăiat accesul  la  materiile prime de acolo, iar  piețele de desfacere din China au devenit tărâmuri greu de atins… Să nu ignorăm și ultima ispravă electorală a formațiunii de extremă dreapta AfD, câștigătoarea alegerilor parlamentare regionale în landul Saxonia cu un scor uimitor și rău prevestitor pentru analiștii și politicienii  conservatori, adepți ai corectitudinii politice actuale  – 44%.

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]