Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (117)

giorgiana dom

Buni zori, dragul meu! Dimineața se arată greu. Profilul dealurilor, lipit de cer, abia se distinge acum, la ceasul când îți scriu. Soarele întârzie să răsară. Clopotele bisericii din sat încă tac. În curând vor anunța slujba sfintei zile de duminică. Cocoșii doar salută zorii aceștia. Treziți cu noaptea în cap, cântecul lor vioi nu-i arată obosiți. Fac înviorarea și colocatarelor vietăți. Zilele pământene au cursul lor firesc. Se face noapte devreme, se luminează târziu. Uneori, seară permanentă îmi pare din zori până în zori, becul zilei uitând să se aprindă, când noaptea gândurilor mă ia în stăpânire. Iar când ești înclinat către melancolie, parcă totul o cheamă. Albastrul cerului, încruntarea norilor și chiar zâmbetul unei flori. Și apoi nicio stare nu e definitivă. Întristarea, deznădejdea, bucuria, teama, toate vin, toate trec, se întrepătrund, mușcă din sufletul omului, dând naștere apoi altor stări, care la rându-le au dreptul la manifestare.

Dragul meu, precum știi, tot ce-mi aduce bucurie, îmi aduce cu sine și un soi de frământare. De-aș putea exprima ceea ce simt la vederea unor lucruri, unor locuri. Dar nu sunt la înălțimea senzațiilor mele. Nu găsesc cuvinte potrivite pentru ceea ce simt, ceea ce văd, ceea ce trăiesc uneori. De pildă, Domul din Milano m-a adus într-o astfel de stare. Privindu-l din exterior, și apropiindu-mă de intrare, m-a încercat o emoție pe care nu ți-o pot reda. Un frison puternic m-a cuprins. „Piele de găină”, îți spun așa, utilizând un limbaj prozaic. Dar a fost mai mult de atât. Catedrala Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Milano, una dintre imaginile emblematice ale Italiei și ale Europei, este impresionantă. Arhitectura gotică, maiestuozitatea, formele estetice, detaliile sculpturale ale celor 135 de turle, dintre care cea mai înaltă atinge 109 metri, cele peste 2000 de statui, atent executate, marile ferestre ale clădirii, considerate a fi cele mai mari din lume, vitraliile, totul uimește la acest edificiu bisericesc construit pe parcursul a câtorva secole.giorgiana dom 1

Traversând cu pasul și privirea catedrala milaneză care se întinde pe o suprafață de 12.000 m.p, bucurându-mă de priveliștea de pe terasa Domului, un labirint de dantelării gotice, m-am întrebat, mărturisesc, dacă oamenii au fost capabili de o așa minunăție. Dacă mâna lor a putut reda ceea ce văd semenii lor astăzi. Pare imposibil! Poetul romantic englez Percy Shelley, călător în Italia la începutul secolului al XVIII-lea, afirma că interiorul domului este cel mai bun loc pentru a citi Divina Comedie. Însă, doar cu puțin timp înainte, domul fusese martorul unui eveniment cu totul opus explorării lumii celeste a lui Dante. Catedrala fusese aleasă de Napoleon pentru a fi încoronat rege al Italiei.

Vizitarea unor astfel de locuri mă înnobilează, iar bucuria trăită în mijlocul lor, atenuează suferința care ani la rând m-a purtat în brațele-i reci și nemiloase. Îți spun câte ceva și despre biserica „Santa Maria Încoronata”, finalizată în 1460.

Lucrările de artă din interior includ un tablou de Bergognone, „Hristos sub grătar”; mormântul lui Giovanni Bossi, atribuit lui Bambaia; un ciclu de fresce baroc din Viața Sfântului Nicolae din Tolentino de Ciro Ferrari și Biblioteca Umanistică („Biblioteca Umanistă”, din secolul al XV-lea). Acesta din urmă are trei nave despărțite de coloane de granit, cu fresce ale Magisteri Sacrae Pagines comandate de augustinieni când au achiziționat clădirea. Dintre grădinile și mănăstirile originale, doar una dintre acestea din urmă a supraviețuit.
Două clădiri pereche formează biserica. Cea mai veche a existat încă din epoca comunală și a fost dedicată Sfintei Maria di Gargnano. Începând cu anul 1400 i s-a anexat o nouă mănăstire pentru augustinieni.  Noua biserică a fost finalizată în aceeași epocă cu alegerea lui Francesco Sforza ca duce de Milano în 1451 și a primit numele actual (însemnând „Sfânta Maria Încoronată”) cu acea ocazie. În anul 1460, soția voievodului, Bianca Maria Visconti, a comandat construirea unei noi biserici lângă cea mai veche, identică și legată de aceasta, pentru a se realiza un singur edificiu, mai mare. Biserica a fost modificată în 1654 și 1827, dar a fost restaurată la aspectul medieval la începutul secolului al XIX-lea.

Bisericile se construiesc greu și cu sacrificii. Știu! Uneori cu sacrificiul de sine. Am văzut la tine! Îmi amintesc fiecare etapă a nașterii Bisericii din Livadă. Neputincios fizic, și dornic s-o isprăvești până la plecare, ai trudit în pofida opreliștilor, zi și noapte. Căci nu aveai astâmpăr. Ce gândeai noaptea, transmiteai meșterilor ziua. Vedeai de la distanță cum proiectul tău se înalță. Îți făceam fotografii cu fiecare detaliu, iar în ultima vreme m-am chinuit să te duc până acolo. Să vezi cu ochii tăi, să atingi cu mâinile zidurile ridicate pe umerii suferinței tale. Și nu vreau să știi ce gândeam atunci. Mi se părea nedreaptă zbaterea ta în clădirea acestui lăcaș închinat Maicii Domnului, în timp ce tu păreai uitat de toți sfinții, de Dumnezeu Însuși. Martor trist am fost la acest ultim proiect al tău. Între timp am înțeles că nimic din ce facem pentru a rămâne, nu trebuie construit cu nădejdea fericirii, ci a împlinirii că puțin din ce-am fost dăruim spre bucuria posterității.

Acum, clopotul bisericii din sat cheamă la rugăciune. Merg, ca în fiecare dimineață, să aprind candela așezată înaintea Mamei Sfinte. Vin la tine să-ți dau binețe, iar în locul ceștii de cafea, o candelă albă aduc. Să-ți fie veșnică ziua! Să nu cunoști întunericul. Măcar acolo!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri